18 iunie 2020 — Aniversări și evocări

Remember Titu Maiorescu

Născut la 15 februarie 1840, Titu Liviu Maiorescu este fiul Mariei și al lui Ioan Maiorescu, profesor și filolog. Pe 18 iunie 1917, Titu Maiorescu se stinge, la București.

Mutarea familiei la Viena, în 1851, va însemna pentru adolescentul Titu Liviu inițierea jurnalului, pe care l-a ținut conștiincios toată viața, dar și începerea cursurilor la faimoasa Academie Tereziană, pe care o absolvă în 1858, ca șef de promoție. De altfel, specifică lui Maiorescu îi va fi atât viteza cu care își finalizează studiile, cât și seriozitatea acestora. Astfel, în doar câțiva ani, din 1859 și până în 1861, studiază filosofia la Universitatea din Berlin, obținând doctoratul la Giessen, în 1859, este licențiat în litere și filosofie, în 1860, și, un an mai târziu, în drept, în capitala Franței.

La scurt timp după aceea va începe o carieră didactică, devenind, cu rapiditatea sa proverbială, la 22 de ani profesor, iar la 23 de ani decan și rector, la universitatea ieșeană. La 27 de ani, este membru fondator al Societății Academice Române.Ca mulți tineri care făcuseră studii în țările avansate ale Europei, Maiorescu vrea să-și ajute poporul în drumul spre civilizație și emancipare.

Înființează Asociația „Junimea” alături de câțiva prieteni la fel de inimoși ca el, precum Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor sau Th. Rosetti. La întâlnirile lor se discuta despre probleme sociale, învățământ, politică, dar și despre literatură. Unul dintre obiectivele lor declarate era și crearea premiselor apariției unei literaturi naționale de valoare. În 1867 apare și revista „Convorbiri literare”, în ale cărei pagini se regăsesc producțiile membrilor și simpatizanților „Junimii”. Astfel, Maiorescu, bun cunoscător al literaturii occidentale și adevărat erudit, va deveni primul nostru critic profesionist de anvergură. Mulți dintre dușmanii săi l-au acuzat că, în loc să analizeze operele respective, el preferă să dea sentințe, tratând critica literară în spirit „judecătoresc”. Dar judecățile sale de valoare s-au dovedit, în general, juste, fiind generate de o imensă cultură și de un gust estetic sigur, care i-au semnalat cine sunt cei care se vor impune ca fiind marii noștri clasici.

Conservator ca structură și opțiune politică, se opune importului de idei occidentale insuficient asimilate, formulând concepția de inspirație hegeliană a „formelor fără fond”, pe care o expune într-un articol faimos din 1868, „În contra direcției de astăzi în cultura română”. Unii l-au descris ca pe un om rece, calculat și lipsit de sentimente, dar felul în care și-a ajutat nu doar prietenii, ci chiar inamicii, în momentele grele, demonstrează generozitatea sa aparte. Devotamentul față de Eminescu, pe care l-a impus în conștiința publică, l-a ocrotit și l-a sfătuit de-a lungul vieții, este exemplar.

Ca mulți dintre intelectualii epocii, Maiorescu a făcut politică, fiind de mai multe ori ministru și inițiind multe reforme, cu precădere în educație. Cel mai frumos l-a descris Alexandru Brătescu-Voinești: „O cutie cubică, de aur masiv și ermetic închisă spre a nu pătrunde într-însa nici un bob de praf, așa părea Maiorescu; când însă deschideai cutia găseai într-însa o comoară de duioșie și de bunătate… când se vorbește despre dânsul, se insistă asupra inteligenței lui sclipitoare, asupra vastei lui culturi, asupra neîntrecutului lui talent și farmec de orator și de povestitor, asupra minunatelor lui calități de profesor și asupra spiritului lui de datorie; (…) puțini sunt aceia care știu că, pe lângă toate acele însușiri, el mai avea și pe aceea de a purta sub aparența unei firi reci și echilibrate un suflet bun și duios.”

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR
Portret: Titu Maiorescu, arhiva MNLR

323 vizualizări