Glisează meniul stânga/dreapta
3 iunie 2020 — Educație muzeală
Despre Duiliu Zamfirescu putem spune că era un aristocrat închipuit, dar un romancier autentic. S-a născut în comuna Plăinești, azi numită Dumbrăveni, din județul Vrancea. Tatăl său era arendaș, lucru care explică aplecarea viitorului scriitor către lumea micilor boieri rurali. După liceu, pe care l-a absolvit la Focșani, urmează Facultatea de Drept a Universității bucureștene, pe care o termină în 1880. Va lucra ca magistrat în provincie, devenind apoi avocat și redactor la „România liberă”. În 1885 reușește să se angajeze la Ministerul de Externe, de unde este trimis ca secretar de legație la Roma, fiind vorbitor fluent de italiană. Va sta în Italia nu mai puțin de 18 ani, timp în care se va căsători cu Henriette Allievi, fiica directorului Băncii Generale din Roma, senatorul Antonio Allievi, cu care va avea trei copii. În 1906 revine în țară, unde este numit secretar general la Ministerul de Externe. După Primul Război Mondial va ajunge pentru scurtă vreme ministru de Externe. Ca mulți scriitori ai vremii a debutat cu versuri de inspirație romantică. A scris apoi proză scurtă și teatru, dar cea mai importantă parte a creației sale sunt romanele, scrise în lunga perioadă petrecută la Roma. Cărțile sale din Ciclul Comăneștilor („Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări” și „Ana”) constituie primul ciclu de romane din literatura noastră. Aceste narațiuni reprezintă o frescă a sfârșitului unei epoci și începutul alteia. Dispariția vechii boierimi, păstrătoare a virtuților strămoșilor și înlocuirea ei cu o clasă de burghezi parveniți, precum Tănase Scatiu. Duiliu Zamfirescu era el însuși un personaj, devenind antipatic multor confrați, începând cu Titu Maiorescu și terminând cu G. Călinescu, zgârcit în laude atunci când îi comentează opera în „Istoria literaturii de la origini până în prezent”. Este antologic momentul când se întâlnește cu I. L. Caragiale în fața Ministerului de Externe, iar acesta îl interpelează în văzul tuturor cu familiaritate: „Ce mai faci, mă, Duilă?!” Evident, nu i-a picat bine momentul, pe care l-a ținut minte. Când opera lui era comparată de critici cu cea a ploieșteanului, el neagă orice asemănare, dând de înțeles că îi este net superior. Însă Duiliu Zamfirescu era o personalitate mult mai complexă decât se putea citi la prima vedere, călătorea în trăsura sa trasă de cai de rasă, copiii îi erau educați de o bonă franțuzoaică, iar valetul purta livrea de epocă. Proaspăt întors în țară, după lunga misiune la Roma, îi va surprinde pe toți când, în 1907, în loc să persevereze în atitudinea de boier atotputernic, se duce prin nămeți la țăranii furioși, să-i implore să dea dovadă de înțelepciune și cumințenie. În 1909, în discursul său de recepție, la Academie, el pledează pentru trimiterea de către stat în sate de maiștri care să utilizeze ateliere și să-i învețe pe cei care vor să muncească noi meșteșuguri. Dar și ca diplomat el va dovedi clarviziune și echilibru. Când Primul Război Mondial izbucnise, el scria: „La granițele noastre, cataclismul bântuie cu furie. Două din împărățiile ce țin sub jugul lor provincii românești s-au încăierat și, în războiul acesta pe moarte sau pe viață, fiecare din ele ne cheamă în ajutor, făgăduindu-ne fiecare provincie românească pe care o ține împărăția cealaltă.” Faptul că Duiliu Zamfirescu rămâne contemporanul nostru, o dovedesc vorbele lui, de o actualitate dureroasă: „Bogățiile noastre sunt urmărite de lumea civilizată cu un interes mereu crescând și depinde de noi ca acest interes să nu ia alt caracter decât acela al unei colaborări echilibrate între capitalul străin și produsele naționale din care suveranitatea statului să nu iasă știrbită. Vă conjur să vă strângeți în jurul codrilor noștri, nu numai pentru a-i exploata, ci și pentru a-i păstra generațiilor viitoare, iar solul și subsolul să vă fie sfânt, pentru că acolo, deasupra straturilor de petrol, zac osemintele de două mii de ani ale unui popor care a știut să moară, apărându-l….”.
Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR
Foto: arhiva MNLR