S-a stins poetul Ioan Es. Pop

S-a stins după o lungă suferință, la numai 66 de ani, unul dintre cei mai importanți și mai valoroși poeți români postdecembriști: Ioan Es. Pop (n. 27 martie 1958, Vărai, Maramureș).

Absolvent al Filologiei băimărene, secția română-engleză, a activat în cenaclul local Nord și a fost, la începutul anilor ’80, redactor-șef al publicației studențești omonime. După absolvire a lucrat ca profesor navetist la Ieud, experiență care l-a marcat. Asemeni altor congeneri, nu a putut debuta multă vreme în volum; a frecventat o vreme, la București, ședințele Cenaclului Universitas, condus de profesorul Mircea Martin, și a lucrat o vreme, în Capitală, la șantierul Casei Poporului, debutând editorial abia în 1994 – într-o vreme puțin prielnică poeziei – cu excepționalul Ieudul fără ieșire: hiperrealismul poetic, de o aparentă simplitate a mijloacelor, construiește aici o imagine de infern fără speranță al autodistrugerii provinciale, variantă coșmarescă a „locurilor unde nu se întâmplă nimic.” Revendicat la vârf de promoția nouăzecistă, cu neorealismul ei apocaliptic, a fost mai mult decât reprezentantul unei generații.

Volumele ulterioare (Porcec, Pantelimon 113 bis, Petrecere de pietoni, Unelte de dormit, Și cei din urmă vor fi cei din urmă, până la testamentarul Arta fricii din 2016) adaugă piese noi, în game diferite, unei epopei biografice a lumilor închise, în descompunere (fie că spațiile se numesc Ieud, Pantelimon, Oltețului sau Momfa). Blândețea liniștită a tonului, sobrietatea resemnată a discursului liric, derutant narativizat, se încarcă, poem după poem, cu o forță întunecată, tot mai subțiată de ironie cu trecerea timpului; un dramatism existențial care obsedează, ca la Bacovia, fără concizia eliptică a acestuia, dar copleșitor pe ansamblu.

A publicat mai multe antologii de versuri și câteva volume notabile în colaborare (cu Lucian Vasilescu, Robert Șerban și Peter Sragher), participând și la câteva antologii de grup „optzecisto-nouăzeciste” (Manualul de literatură, Băutorii de absint). A fost și un publicist de neignorat, colaborator la mai multe reviste și ziare postdecembriste (Cotidianul, Nouăzeci, Tribuna, Vatra, Contrapunct etc.), redactor-șef, o vreme, la Ziarul de duminică, supliment al Ziarului financiar. A publicat, împreună cu Marius Chivu, volumul Fețe jupuite. 12 interviuri (2015). Cărțile sale au fost traduse în mai multe limbi – nu atît de multe, totuși, cât ar fi meritat.

A fost nu doar un poet excepțional, ci și un om bun, marcat dostoievskian de o sensibilitate împinsă până la umilință. Literatura română pierde un poet major. Dumnezeu să-l odihnească!

Paul Cernat, critic literar

Credit foto: Dan Vatamaniuc