7 septembrie 2017 — Evocări

Șerban Cioculescu 115

115 ani de la nașterea lui Șerban Cioculescu (n.  7 septembrie 1902, București). Licențiat la București în literatură franceză și specializat la Paris în filologie romanică (are și studii juridice neîncheiate), debutat publicistic sub auspiciile lui N. Iorga și N.D. Cocea, dar afirmat în proximitatea lovinescianismului, a fost unul dintre cei mai asidui, mai inteligenți și mai temuți cronicari literari moderni din România interbelică, foarte activ în multe dintre principalele ei publicații. Împreună cu congenerul Vladimir Streinu – coleg de catedră la liceul din Găești după absolvire – va forma un tandem de durată (inițiază, în 1928, revista locală Kalende, combat împreună în marile bătălii culturale din anii 30 și vor alcătui, alături de Tudor Vianu, o bună Istorie a literaturii române moderne, 1944 – o posibilă replică la Istoria  lui G. Călinescu, demontată de Ș.C. într-un lung foileton după apariție). Combinație de raționalism galic și cronicar muntean cârtitor, chițibușar și veninos (poreclit în epocă „Șerban cel rău”), a combinat impresionismul cu critica istorică venită pe filiera lui Sainte-Beuve și F. Brunetiere. Cea mai mare parte a cărților sale sunt alcătuite din articole și „fragmente critice”, retopite în diverse configurații și rescrise de la o ediție la alta (v. Aspecte literare/epice/lirice contemporane, Varietăți critice, Itinerar critic ș.a.). Chiar Amintirile publicate la bătrânețe reunesc texte disparate. A avut de fapt o pasiune a detaliului documentar și o vocație a sintezelor pe spații mici. Mai unitare, dedicate unor „cauze” literare de durată și deschizătoare de drumuri în exegeză, sunt Introducere în poezia lui T. Arghezi (1946), Dimitrie Anghel, Viața și opera (1945, la origine teză de doctorat) și, bineînțeles, seria dedicată lui I.L. Caragiale, despre care a scris cea mai competentă biografie (Viața lui I.L. Caragiale, 1940) și pe care, împreună cu Paul Zarifopol, l-a editat probabil cel mai profesionist. Unitare și nu prea, totuși: interminabila serie Caragialiana va încorpora, în ediții succesive, și volumul de debut despre corespondența dintre Caragiale și Zarifopol, și diverse studii/contribuții aplicate dramaturgului și familiei sale. Ostilitatea principială la adresa lui Mateiu, explicabilă ca apărare a renegatului său tată, rămâne desigur excesivă; ea va fi răzbunată de fiul criticului, Barbu Cioculescu, care îl va monografia și edita pe Caragiale-fiul. De remake-uri și adiționări succesive vor beneficia și cărțile despre Arghezi și Anghel, iar culegerea Eminesciană e alcătuită pe același principiu. Rămâne un reper și primul studiu critic dedicat poeziei lui Ion Vinea, mult înaintea reunirii acesteia în volum.  Adversar al iraționalismului și al „trăirismului”, cu care a polemizat asiduu de pe poziții de centru-stânga,  a fost totuși un prețuitor al lui Mircea Eliade (care i-a dedicat Întoarcerea din rai și Huliganii; la rândul său, Ș.C. a introdus, clandestin, în țară, scrieri eliadiene de exil în anii 50, alimentând  viitoare capete de acuzare). În deceniul stalinist, criticul intră în carantină politică, dar evită închisoarea unde va muri fratele său Radu, primul nostru traducător al lui Proust.  Recuperat după 1960 de noul regim, devenit șef de catedră universitară și academician, se orientează prioritar spre istoriografia literară și plătește cuvenitul tribut oficial funcțiilor deținute, spre dezolarea exilului anticomunist. Orientat în direcții nu tocmai fericite sau deviat către chițibușerii istorice de arhivar, spiritul său critic devine – atunci cînd se mai manifestă – conservator. Melancolizat și uzat de secolul antiumanist pe care l-a străbătut,  decanul de vârstă al criticilor români va aștepta în ultimii ani „subitul”, dar va muri de cancer, pe 25 iunie 1988.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR

179 vizualizări