Ștefan Bănulescu 91

Probabil cel mai valoros prozator al generației șaizeci (deși, spre deosebire de alți congeneri, frustrant de puțin prolific), Ștefan Bănulescu s-a născut la Făcăieni, în Bărăganul ialomițean, acum 91 de ani, pe 8 septembrie 1926, ca al optulea fiu (din 11) fiu al unor plugari (a avut totuși și rude cu școli înalte, cum ar fi prototipul fabulosului persoaj bizantin Filip Lăscăreanu Teologul-Umilitul). S-a stins pe 25 mai 1998, la București. Absolvent de Litere la București la începutul stalinismului, debutează publicistic în 1949 cu un eseu despre Gogol, apoi desfășoară o activitate de reporter „pe linie” concretizată editorial în uitatul volum Drum în câmpie (1960), conformist, dar nu lipsit de relevanță formativă. Deși se va impune în registru magico- simbolic, meseria de prozator a învățat-o, cu adevărat, de la marii maeștri ai realismului (Balzac, Gogol, Negruzzi, Caragiale, Rebreanu). Iese la suprafață în 1965 prin volumul de nuvele  Iarna bărbaților: o capodoperă a nuvelisticii românești din toate timpurile, tradusă în mai multe limbi și canonizată spectaculos. Deschisă printr-o imagine a „dezghețului” (Mistreții erau blânzi) și continuat printr-o memorabilă metaforă a iluziei (Dropia), cartea impresionează prin originalitatea enigmatică a realismului magic de Bărăgan (de cu totul altă factură – obiectiv-reflexivă – decât proza unor Panait Istrati sau Fănuș Neagu), redimensionat în edițiile ulterioare prin proze rememorative de un rafinament halucinatoriu, deviat spre fantastic în Casa cu ecouri târzii. Secvențele componente sunt de fapt părți dintr-un proiect ficțional mult mai amplu, de mitologizare artistică a Bărăganului natal. Cartea de la Metopolis (1977, prima parte a unei proiectate tetralogii intitulate Cartea Milionarului) este unul dintre cele mai bune romane românești postbelice, echivalent autohton, cu fond mitologic, al Yoknapatawphey faulkneriene și al Macondo-ului marquezian. Substratul său bizantin, cu sugestii de decadență modernă și fabulos oriental, are o dimensiune ironic-borgesiană, în care dimensiunea mitică e reluată ironic și uneori parodic. Mircea Eliade, pe care Bănulescu îl va cunoaște la Chicago cu ocazia unei burse americane (1971-1973), avea dreptate să-l invidieze. Versurile incantatoriu-folclorice din Cântece de câmpie (1968) au fost considerate „populare” de unii comentatori – în realitate, ele sunt creația lui Șt. B., și constituie un complement liric al prozei. Și aici se perindă, fantomatic, aceleași personaje: lotrul Andrei Mortul, copilul genial și nebun, Constantin Pierdutul întâiul etc. După ce, între 1968-1973 conduce revista Luceafărul a Uniunii Scriitorilor în cea mai fastă perioadă a existenței acesteia, prozatorul se reinventează într-un registru superior-livresc și metaficțional. Scrisori provinciale, un volum compozit din 1976 (cu câteva capodopere ficționale, cum ar fi Un alt colonel Chabert) trebuia, de fapt, să se numească Scrisori din provincia de Sud-Est. O bătălie cu povestiri, dar cenzura epocii a vrut altfel; va fi reeditat cu titlul dorit abia după 1989. Din păcate, tetralogia Milionarului va rămâne în stadiu de șantier după apariția primului volum. Câteva fragmente noi – și promițătoare – au apărut de-a lungul anilor 80-90 (Cartea Dicomeisiei, Iasmina ș.am.d.).  La sfârșitul anilor 80, la întoarcerea dintr-o lungă bursă germană, scriitorul a orbit, ca Borges, dar și-a revenit miraculos. Ultima sa carte (Elegii la sfârșit de secol, 1998) are un caracter memorialistic; inegală, conține totuși câteva rememorări & evocări în care gheara leului se simte din plin. Este regretabil faptul că un asemenea scriitor, de nivel internațional cert, a avut parte de atât de puține monografii critice și e atât de puțin cunoscut în afara țării. S-a spus, în ultima vreme, că ar exista în arhiva personală a scriitorului (fiica sa, Sultana, poate sau nu să confirme) un manuscris extins și inedit al Cărții de la Metopolis. Dacă e așa, ar fi o revelație de proporții.

Text de Paul Cernat

Foto: Arhiva MNLR