10 mai 2021 — Evocări

„Tata scria, scria, scria…” | Remember Ion Horea (10 mai 1929 – 5 aprilie 2019)

Poezie, tata scria noaptea. După ce se lăsa liniștea în casă. Retrasă în colțul ei, mama corecta sau făcea planuri de lecții și rezolva probleme de fizică. În colțul meu, se presupunea că dorm. Retras în colțul lui, tata înmuia tocul în călimară și scria, cu spatele la cele câteva rafturi de cărți. De dincolo de perdeaua care ne despărțea colțurile, auzeam scârțâitul muzical al peniței și ajungea până la mine mirosul cernelii. Cu acest cântec și acest miros, am crescut, până când părinții mei au obținut o cameră în plus, iar cerneala, tocul, scrisul și tata s-au refugiat în alt colț al apartamentului, între fereastră și comoda televizorului proaspăt cumpărat, un Rubin. La aceeași masă, pe același scaun cu spetează în semicerc și sprijinitoare de brațe – două piese de mobilier austere, așa cum era și firea lui, austeră, dar făcute din lemn, cald și neted ca sufletul lui. Acum era loc de o bibliotecă mai mare. În scurt timp, s-a umplut. Nu-l mai auzeam scriind, vedeam doar din când în când noaptea, prin crăpăturile perdelelor care acopereau glasvandul, lumina palidă a veiozei – semn că tata scria, după ce se oprea forfota diurnă în casă.

Când ne-am mutat într-un apartament mai mare, tata și-a făcut din una din camere birou, eu am primit camera mea, iar mama și-a întins cărțile, planurile de lecții, tezele și extemporalele în camera de trecere, care le era dormitor, și servea de sufragerie atunci când aveam musafiri. Biroul tatei – o canapea și două fotolii din piele, masa de lucru din lemn, scaunul cu spetează în semicerc, o plantă cu frunze mari în ghiveci, și, cât peretele de lung și de înalt, marea bibliotecă din lemn de stejar, făcută anume pentru acel spațiu, plină ochi de cărți, apărute parcă din senin. Pentru scrisul și lucrul lui, tata acolo se izola, în sfârșit, în liniștea impusă de el. Era în lumea lui de cărți, de scris. Întotdeauna la masa de lemn.

Cărțile lui sunt subliniate cu creionul, însemnate, adnotate – urma trecerii lui prin lumea dintre coperte. Uneori lăsa câte un semn de hârtie, ori un desen pe hârtie, ori o scrisorică pentru mama ori pentru mine, un număr de telefon notat pe-o fâșie, o notiță despre ședința ce urma să aibă loc în ziua de…, la ora de… anul nu era trecut… Semnele popasului lui.

Și ne-am mutat din nou. Mama, un colț al ei, pedagogic și gospodăresc. Eu, camera mea. Vedeam prin fereastră strada aglomerată și un plop care creștea, încet, la poarta curții. Ca într-o rocadă nefericită, tata a primit camera de trecere (vedere spre arinul din curtea vecină) – sufragerie, când aveam oaspeți, și cameră de zi, când ne strângeam la televizor. Încă erau programe lungi, vedeam filme, seriale, patinaj artistic, emisiuni de divertisment, la același Rubin cumpărat în 1960.

În noul decor, tata și-a aranjat obiectele totemice pe masă – cutia cu creioane și pixuri, cutia cu chei, dreptunghiuri de hârtie pentru mici însemnări, dicționarul enciclopedic, dicționarul francez-român și cărțile pe care le citea într-un moment sau altul. În spatele lui, marea bibliotecă de stejar, și încă una mai mică. Timpul și-l drămuia între lecturi și scris. După ce înceta forfota casei… Din nou, noaptea. Ușile de sticlă nu mai estompau zgomotele, așa cum făcuse micul hol din blocul de pe Mărășești colț cu Magistrala. Ducea oare dorul acelei camere mici, dar izolate, din bloc?

Vacanțele mele și ale mamei au început să fie oazele lui de liniște. Atunci scria ore întregi, atât cât îl țineau puterile, ore nocturne, diurne, fără tensiune, relaxat.

Apoi, eu am plecat de acasă. Venise vremea. Și tata s-a mutat în camera mea. Aceeași ordine, aceleași obiecte pe masa de lucru. Veioza ori lampa cu picior. Radioul pentru știri pe ultrascurte, și picupul pentru muzică simfonică. Ceai cu lămâie și zahăr. Micul dicționar enciclopedic. Cutia cu agrafe și alte mici obiecte, despre care scrie într-o poezie. Creioane și pixuri – n-a scris niciodată cu stiloul și nici direct la mașină (despre computer, nici vorbă). Programul de teatru în care își ținea pregătite foile A4 tăiate în două de-a lungul. Cărțile pe care le citea la momentul respectiv, stivuite în stânga. Fereastra în față și… plopul! Abia după plecarea mea de acasă l-a descoperit, înalt cât casa. Trecuse pe lângă el ani buni, dar trunchiul în creștere nu-i atrăsese atenția. Când l-a văzut umbrind fereastra, i-a descoperit existența.

Tata revenea într-o izolare de care avea nevoie pentru lecturile lui, pentru scrisul lui, pentru ceea ce era numai al lui – spiritul lui creator și cugetător. Își fixa totuși un program. Se încărca cu energie, cu informație, cu idei și inspirație câteva luni, ca să-și rezerve o lună vara, o lună iarna, în care timpul să fie numai al lui. Atunci scria, scria, scria… apoi bătea la mașină, recitea, schimba, un alt anotimp al gândirii, cântăririi, redactării, lecturii independente, trecea prin sita propriei cenzuri, păstra tot ce era valabil din punctul lui de vedere. Acea măsură a calității – poezie pură, muzicalitate, ritm, rimă – care să-l satisfacă.

Foile A4 se umpleau de versuri, de notații de jurnal.

O zi, o foaie.

Ani în șir….

Și ieșea din anotimpul scrisului satisfăcut, cu o lumină a eliberării pe chip.

„Tot ce am și sunt este spus în poeziile mele”, mi-a zis odată, când l-am întrebat de ce nu scrie schițe despre întâmplări și oameni; „tot ceea ce e important în ceea ce mă privește este acolo. Restu-i cancan”. Așa este, tot ceea ce a împlinit în viața lui se află acolo… restul nu contează.

Poate a simțit ceva, nu știu, n-am apucat să-l întreb – în ultimii ani, s-a grăbit să dactilografieze tot ce nu era dactilografiat: poeme, pagini de jurnal, însemnări; a sortat scrisori; a făcut ordine în manuscrise. Mi-a pus în brațe totul, așa, ca să fie, a zis el.

Poezia a fost crezul lui. Nu-și putea concepe existența fără capacitatea de a scrie. Iar cărțile au fost averea lui pământească.

Până-ntr-o zi…

… când l-am dus printre dealuri, de-a lungul văii, până în „cimitirul greu de prune” din sat – locurile pe care nu le-a părăsit niciodată cu adevărat.