Teodor Mazilu 87

Pe 11 august 1930 s-a născut la București, într-o familie de muncitori de la periferie, Teodor Mazilu (m. 18 octombrie 1980, București). Cu origine sănătoasă fiind, format în mediile scriitoricești ale „obsedantului deceniu” (publicații, Școala de literatură ș.cl.), a debutat editorial cu un volumaș de schițe satirice conformiste, Insectar de buzunar (1956), urmat tot de volume de proză: nuvelele din Galeria palavragiilor, romanele Bariera (1959, imagine notabilă a periferiei bucureștene) și Aceste zile și aceste nopți etc. Va recidiva în anii următori, ca prozator și romancier satiric prolific în O plimbare cu barca, Vara pe verandă, Iubiri contemporane, Elegie la pomana porcului, Înmormîntare pe teren accidentat, Doamna Voltaire, Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni, culegerea umoristică Pîinea la loc fix, romane ca dezabuzat-sentimentalul O singură noapte eternă și autobiograficul Într-o casă străină (neterminat) ș.a. Inegale, romanele au, în general, substrat biografic. Schițele și nuvelele au o identitate inconfundabilă; ele aprțin unui caracterolog malițios și lucid, fără iluzii asupra racilelor naturii umane.  Adevărata consacrare o va cunoaște însă ca dramaturg, fără îndoială unul dintre cei mai originali – și mai personali – moraliști postcaragialieni din perioada comunistă.Multe dintre piesele acestui maestru al replicilor, cu titluri memorabile și personaje-simulacru recrutate din fauna pestriță a urbanizării și industrializării comuniste, au făcut carieră: Proștii sub clar de lună, Acești nebuni fățarnici, Mobilă și durere, Somnoroasa aventură, Buricul pămîntului, Frumos e în septembrie la Veneția sau Amorul unui subaltern (mai puțin, poate, comediile antiromantice Inundația, O sărbătoare princiară, Don Juan moare ca toți ceilalți) sunt must-uri sclipitoare de vervă și de spirit, dublând ironic observațiile cinic-deziluzionate cu un fals retorism sentimental. Prostia ipocrită și camuflajele ei înalte constituie calul predilect de bătaie. Unele replici au intrat în folclor („Nu admit! Protestez!”, „Oamenii care se urăsc nu se plictisesc”, „Gogule, n-am nevoie de mobilă. Am nevoie de căldură sufletească”, „Să te ferească Dumnezeu de demnitatea prostului”). Există, fără doar și poate, un stil Mazilu, ceea ce nu se poate spune despre mulți comediografi autohtoni. A fost, alături de Camil Petrescu, Radu Cosașu, Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Adrian Păunescu ș.a. unul dintre scriitorii noștri pasionați de fotbal, despre care a scris cu pasiune (v. Fotbalul n-a fost creat de diavol). Un experiment particular îl constituie versurile din Cîntece de alchimist (1972), episod poetic izolat, ca și cel eseistic din Ipocrizia disperării (același an), cu insight-uri moralist-ironice savuroase „despre” toate cele. A scris și însemnări de călătorie (Este corida o luptă cu moartea?, 1973). Boem și risipitor incurabil, s-a cheltuit existențial repede (moare la doar 50 de ani), dar a scris cât alții în două vieți. O ediție cuprinzătoare a operei sale ar fi binevenită.

Text de Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR