Tudor Arghezi 50

La 50 de ani de la moartea – la 87 de ani şi două luni – a lui Ion N. Theodorescu, aka Tudor Arghezi, rămân încă multe lucruri de spus. Strict obiectiv vorbind, avem de-a face cu cel mai valoros scriitor român din secolul XX – pentru mine, a spune asta e mai mult decât a enunța o axiomă: e o evidență. Aş citi, oricând, o nouă carte despre publicistica lui, dar nu o carte doar „în cheie estetică” (așa cum ne-au obișnuit, septic, recuperările epocii ceaușiste), ci și în multiplele sale implicații politice, sociale, biografice; o carte scrisă de un detectiv literar cu imaginație și talent. Publicistica sa radiofonică – apreciabilă, editată integral – ar merita, cred, mai multă atenție, ca și relațiile poetului cu tehnologia, „romantica industrială” pe care fostul laborant chimist a elogiat-o, ca bun autor open mind. Dar câte nu ar fi de adus la lumină… În arhiva de la Arad a lui Baruțiu și Doina Arghezi există un număr dificil calculabil de poeme inedite, a căror editare ar fi, sunt convins, mai mult decât un eveniment. Despre proza acestui autor polimorf, pentru toate vârstele, gusturile și anotimpurile, s-a scris, desigur, enorm – și totuși; câte lucruri ar mai fi de adăugat despre un Arghezi „secret”, canonic și anticanonic, oficial și subversiv, clerical și anticlerical, filo- și antigerman, anti- și filocomunist, tradiționalist și (ultra)modernist, maestru al literaturii carcerale precomuniste și al literaturii esopice, artist incomparabil al copilăriei, paternității, bătrâneții și universului animalier (există oare vreun cățel mai celebru ca Zdreanță?), bref – noninseriabil, un virtuoz capabil să cânte la toate instrumentele și să scape printre toate degetele. Cât de captivantă ar fi o „Viață a lui Arghezi” (atât de des invocată, dar la care, helas, ar trebui să se înhame o echipă de arheologi). Mă gândesc și la o editare – oricât de selectivă – și la o monografiere (cât mai competentă) a revistei „Bilete de papagal”. Această publicație liliputană, apărută intermintent de-a lungul câtorva decenii, a avut pentru debutanții literaturii noastre moderniste un rol comparabil cu cel al cenaclului lovinescian „Sburătorul”. Un număr uluitor de tineri au debutat aici, în această revistă liliputană aflată sub patronajul lui Coco – „bunul sălbatic” din neamul papagalilor, arbitru al norocului literar. Rolul lui Arghezi în modernizarea literaturii române (și în umplerea cu substanță autentic-autohtonă a acestei modernizări) eimens și, probabil, fără rival. Am crescut cu poezia lui. Am auzit, copil fiind, chiar și bancuri cu și despre bătrânul Arghezi… Contestat, pripit și adeseori inept, pentru compromisurile sale (omul era de un cinism superior, rezultat al unei „morale practice” proprii și al multor deziluzionări), a avut o influență considerabilă asupra tuturor generațiilor de poeți care i-au urmat, mai puțin, poate, asupra douămiiștilor – dar, mai știi? În treacăt fie spus: este meritul lui Carol II și Gheorghiu-Dej că au știut să-l prețuiască la vârf (deși cel de-al doilea l-a recuperat după ce stalinismul l-a tras pe linie moartă vreme de cinci ani). Ca în cazul lui Marin Preda, numele lui apare invocat și în textele hip-hop. Iată-l, de pildă, pe Rimaru de la formația R.A.C.L.A. (Rime Alese Care Lovesc Adânc) omagiindu-l: „Poeții străzii nu prea cunosc bemolii și diezii/ Dar dau farmec la drame ca marele Arghezi”. Arghezi: un baudelairian dostoievskian, poetul debutat la 16 ani sub semnul lui Al. Macedonski și Al. Bogdan-Pitești, dar și cel care, sfidând o întreagă mitologie romantică a poetului tânăr, debuta editorial la 47 de ani printr-un volum deschis cu un… Testament, continuînd să scoată cărți noi până în anul morții. Nu pot să închei acest modest tribut decât cu poemul meu arghezian favorit – formidabilul, frisonantul De-a v-ați ascuns:

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărît, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.

E joc viclean de bătrîni,
Cu copii, ca voi, cu fetițe ca tina,
Joc de slugi și joc de stăpîni,
Și fiecare îl joacă bine.

Ne vom iubi, negreșit, mereu,
Strînși bucuroși la masă,
Subt coviltirele lui Dumnezeu.
Într-o zi piciorul va rămîne greu,
Mîna stîngace, ochiul sleit, limba scămoasă.

Jocul începe încet, ca un vînt.
Eu o să rîd și o să tac,
O să mă culc la pămînt.
O să stau fără cuvînt,
De pildă, lîngă copac.

E jocul Sfintelor Scripturi.
Așa s-a jucat și Domnul nostru Isus Hristos
Și alții, prinși de friguri și de călduri,
Care din cîteva sfinte tremurături
Au isprăvit jocul, frumos.

Voi să nu vă mîhniți tare
Cînd mă vor lua și duce departe
Și-mi vor face un fel de înmormîntare
În lutul afînat sau tare.
Așa e jocul, începe cu moarte.

Știind că și Lazăr a-nviat,
Voi să nu vă mîhniți, s-așteptați,
Ca și cum nu s-a întîmplat
Nimic prea nou și prea ciudat.
Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre frați.

Tata s-a îngrijit de voi,
V-a lăsat vite, hambare,
Pășune, bordeie și oi,
Pentru tot soiul de nevoi
Și pentru mîncare.

Toți vor învia, toți se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plînge și toarce,
La văcuțe, la mioarce,
Ca oamenii gospodari și vii.

Voi creșteți, dragii mei, sănătoși,
Voinici, zglobii, cu voie bună,
Cum am apucat din moși-strămoși.
De o cam dată, feții mei frumoși,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întîrziere,
Și alta, și pe urmă altă.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cît se cere,
Din lumea ceealaltă.

Și, voi ați crescut mari,
V-ați căpătuit,
V-ați făcut cărturari,
Mama-mpletește ciorapi și pieptari,
Și tata nu a mai venit…

Puii mei, bobocii mei, copiii mei !
Așa este jocul.
Îl joci în doi, în trei.
Îl joci în cîte cîți vrei.
Arde-l focul !

 

Text de Paul Cernat, 13 iulie 2017

© foto: Arhiva MNLR