Ultimele poeme, înainte ca festivalul să devină amintire

Există un moment, în orice festival, când programul ajunge la ultima pagină. Mai sunt câteva nume, câteva poeme, câteva ore. Știi că se apropie sfârșitul și tocmai de aceea parcă asculți altfel. Duminică, 20 septembrie, de la ora 18.00, Grădina Muzeului Național al Literaturii Române a găzduit ultimele lecturi publice ale Festivalului Internațional de Poezie București 2026.

Au citit Angela Baciu, Daniela Băbu, Luiza Cala, Ioana Crăciunescu, Carmen Firan, Vasile Gribincea, Ligia Keșișian, Victoria Milescu, Iuliana Miu, Iustin Moraru, Adrian Sângeorzan, Andreea Teliban, Eugenia Țarălungă și Răzvan Țupa. Întâlnirea a fost moderată de Loreta Popa.

A fost o formulă care a adus laolaltă generații, experiențe și geografii diferite. Poeți aflați la început de drum și autori cu zeci de ani de literatură în urmă, scriitori care trăiesc în România și scriitori pentru care distanța dintre România și Statele Unite sau dintre București și Chișinău a devenit parte din propria biografie.

Loreta Popa, moderatoarea întâlnirii, a ales să treacă pentru câteva minute de cealaltă parte a microfonului și să citească doar două poeme. Alegerea a fost și un omagiu discret adus lui Ioan Es. Pop și unei convingeri pe care poetul o mărturisea adesea: nu este nevoie să asculți douăzeci de poeme pentru a recunoaște un poet adevărat. Uneori este de ajuns unul singur. Două poeme au fost, astfel, nu o măsură a reținerii, cât o formă de a păstra vie memoria unui poet care a știut cât valorează concentrarea unui cuvânt și cât de mult poate rămâne dintr-un text după ce vocea care l-a rostit a tăcut.

Într-o asemenea întâlnire, diferențele nu trebuie șterse. Dimpotrivă. Fiecare poet vine cu propria relație cu limbajul, cu memoria, cu lumea și cu sine. Unii se apropie de poem prin confesiune, alții prin observație, ironie, experiment sau construcție intelectuală. Unele texte cer tăcere, altele provoacă zâmbetul, neliniștea ori surpriza, iar într-o lectură publică se întâmplă ceva ce cartea nu poate reproduce pe deplin. Îl vezi pe cel care a scris poemul. Îi auzi respirația dintre două versuri, ezitarea sau siguranța, accentul pus pe un cuvânt pe lângă care poate ai fi trecut citind singur. Pentru câteva minute, poezia are trup și se întâmplă numai acolo, între cel care citește și cei care ascultă.

Ultima seară a făcut vizibilă și continuitatea unei literaturi. Între experiența unor autori consacrați și vocile mai noi s-a aflat aceeași nevoie de a găsi cuvântul potrivit pentru o experiență care, altfel, poate ar rămâne nespusă. Finalul unei ediții de festival schimbă inevitabil felul în care ascultăm. După zile de întâlniri, lecturi, dialoguri, traduceri, expoziții, muzică și spectacole, fiecare poem rostit în grădină purta și ceva din toate vocile care trecuseră pe acolo înaintea lui. Festivalurile sunt construite din programe, ore și locuri. Dar memoria lor se alcătuiește altfel: dintr-un vers notat în grabă, o voce pe care nu o mai auzisem, o carte pe care vrem să o căutăm, o conversație continuată după încheierea evenimentului, un poet pe care îl descoperim și pe care îl vom citi de acum înainte.

La ora 18.00 au început ultimele lecturi publice ale FIPB 2026. La un moment dat, inevitabil, a fost rostit și ultimul poem. Numai că nimeni nu poate spune cu adevărat unde se termină un poem după ce a fost auzit.

Credit foto: Dan Marinescu