Viața lui Tudor Arghezi în imagini inedite

Cine a zis că nu e posibil să călătorești în timp nu a luat în calcul arta fotografiei. Fotografia nu este numai o pasiune, o artă, ea este un amestec de culori și umbre declanșatoare de sentimente. Pentru că astăzi este ziua marelui nostru creator de literatură modernă, Tudor Arghezi, vă propunem o călătorie în timp, prin viața acestui „fierar al cuvântului”, cum îl numea Ilarie Voronca, prin intermediul fotografiilor de familie.

Cu toții știm că ținutul „Mărțișorului” este „patria literaturii” marelui scriitor, locul în care și-a găsit liniștea sufletului și a cugetului, locul care l-a inspirat și i-a devenit liman. Familia este cea care l-a întregit ca om și ca scriitor, iar fotografiile stau mărturie peste ani și vorbesc în imagini despre destinul marelui nostru scriitor.

„Când vii, pășește slobod, râzi și cântă.
Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.
Căci neamul trebuie să-ți fie drag
Și casa ta să-ți fie zilnic sfântă.”
(Tudor Arghezi, „Inscripție pe o ușe”)

Acestea sunt versurile care l-au ghidat toată viața, iar familia și casa i-au rămas sfinte.

„Când am cumpărat teren să-mi construiesc casa, confrații mei mă luau peste picior. Ziceau că n-am să fac purici prea mulți aici. Când m-am așezat aici totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat.” („L-am cunoscut pe T. Arghezi” – Nicolae Dragoș)

(Foto 1) Acesta este Mărțișorul după ce poetul a reușit să construiască, prin trudă enormă, casa. În spatele terenului, se poate zări Mănăstirea Văcărești, care mai apoi a devenit Închisoarea Văcărești, situată pe locul actualului mall Sun Plaza.

„Suflecându-mi mâinile, eu și nevastă-mea, împreună cu Costache, am tras brazdă nouă”, mărturisea poetul.

„Cot la cot cu Paraschiva, am arat împreună, am semănat și cules roadele pentru prânzul și cina fiecărei zile, a noii epoci de existență în Mărțișor”. (Foto 2, 3)

Poetul trudea zi lumină, principala sa deviză, pe care a transformat-o în mod de viață, fiind „nulla dies sine linea” (nicio zi fără o linie), nicio zi fără muncă. Deprins din fragedă copilărie cu truda, poetul tuturor detaliilor vieții, ziua muncea pământul și lucra la construcția casei, iar noaptea construia o operă literară fără pereche.

„Cu o satisfacție pe care nu o dă literatura, am bătut câteva mii de lemne în cap și spinare peste spinare ca să ajung să pui pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vârf”, spunea Tudor Arghezi. (Foto 4, 5)

„Încerc, în toată ziua, să scot din hârtie un ghiocel, dar el nu încolțește întotdeauna. Răsare câte o urzică.”

În nopțile de lucru intens, când pierdea inspirația sau obosea, poetul se ruga la Dumnezeu în genunchi, iar pe masa de scris stăteau, de obicei, doar Biblia și câteva creioane.

„Scriam de zece ori, ștergeam de zece ori și nici a unsprezecea oară nu eram mulțumit.”

Era un perfecționist, în ciuda greutăților pe care le-a purtat cu demnitate. Copiii îi erau micuți, cinci ani Baruțu și șase ani Mitzura, gospodăria mare, dar în ciuda muncii intense și istovitoare, poate pentru dragostea pe care o punea în toate, a reușit să scrie o literatură cât o viață de om, profundă, delicată, puternică, literatură care a învins timpul. (Foto 6, 7)

Universul casnic răzbate din toate fotografiile de familie. Uneltele din casa memorială (storcătorul de rufe, putineiul, fusul pentru tors al Paraschivei), jucăriile din camera copiilor, totul mărturisește preocuparea pentru familie, care devine centrul universului arghezian.

Astfel, împodobirea bradului producea întotdeauna fericire în casă, iar balconul era cel care găzduia bradul, copiii și părinții mergând mereu în grădină să privească de acolo jocul luminilor din pomul de Crăciun. Mai mult, casa mirosea întotdeauna a brad de la esențele preparate de poet în așa numita cameră laborator, preocupare rămasă de pe vremea adolescenței, când Arghezi lucra ca laborant la fabrica de zahăr din Chitila. (Foto 8)

Mărțișorul ca o adevărată Arcă a lui Noe, aduna animale multe, răsfățate de toată familia. Unele apar în fotografii. Și nu era vorba numai despre Zdreanță, cățelul universal al copilăriei noastre, care a fost într-adevăr preferatul poetului, ci și de alți mulți căței, pisici, pui de găină, rațe și căprițe. (Foto 9, 10, 11, 12)

Au urmat ani grei, în care poetul a fost interzis și toată familia a avut de suferit. Au trăit greu, din ceea ce producea livada și din produsele oferite de căprițe și găini.

„Numai un puternic spirit de familie a putut determina supraviețuirea noastră. Acest spirit a fost tata, spirit activ, bătăios și netemător… Mărțișorul ne-a ferit de urâtul cotidian și ne-a hrănit în anii grei, când ne zbăteam în lipsuri materiale. Ne-a unit și mai mult în fața nedreptăților… De altfel, Mărțișorul a fost singura certitudine a existenței noastre”, declara mai târziu Baruțu. (Foto 13 – 17)

La 29 iulie 1966 poetul nostru rămâne fără de cea care i-a fost pereche toată viața. Paraschiva moare, lăsându-l singur, trist profund. Ultimul distih, scris cu 2 zile înainte de ziua propriei morți, îi este închinat soției sale:

„Mă chemi din depărtare și te-ascult
N-am să te fac, pierduto, să mă aștepți prea mult.”

Paraschiva a întruchipat sufletul casei. A fost în aceeași măsură și mamă, și soție, și muză, și constructor al casei.

„Mărțișorul așa cum se găsește, după ani și ani de muncă, e opera soției mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu toate apucăturile țărănești, a căutat să facă din Mărțișor o grădină. Ea a muncit cu sapa și cu lopata, cu brațele ei… În Mărțișor copiii noștri au devenit oameni mari… Pentru mine Mărțișorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi-am plămădit cerneala și mi-a înviat, oarecum, condeiul.” (Foto 18, 19)

Această ultimă fotografie datează din anul 1956 și poartă pe spate un înscris… „al 46-lea an de căsnicie, în grădina Mărțișorului.”

O viață de om petrecută într-o grădină fermecată, Mărțișorul este „Steaua polară” a lui Tudor Arghezi, reperul său de zi și de noapte.

„Testamentul” său către noi a străbătut vremurile, poetul „cuvintelor potrivite” rămânând viu în sufletele tuturor. „Din bube, mucegaiuri și noroi”, el a reușit să nască „frumuseți și prețuri noi”, învățându-ne să urcăm treptele vieții cu demnitatea lucrului bine împlinit.

Text și selecție foto de Mădălina Șchiopu, muzeograf
Credite foto: Arhiva MNLR, fond Tudor Arghezi, donație Traian Radu