15 august 2017 — Evocări

Victor Papilian 61

Pe 15 august 1956 murea la Cluj scriitorul și medicul Victor Papilian (n. 17 iunie 1888  Galați), figură prestigioasă a medicinei clujene și scriitor încă subevaluat. Provenit din familia unui medic militar gălățean cu studii la Paris, studiază medicina la București, ca elev favorit al lui Francis Rainer, și Conservatorul (secția vioară). După experiența frontului și Marea Unire, ajunge la propunerea lui Victor Babeș și Gh. Marinescu, universitar la Cluj, devenind o somitate a medicinei clujene (în prezent, Facultatea de medicină din oraș îi poartă numele, iar Atlasul său anatomic e reper obligatoriu). Este fondatorul asociației autohtone de antropologie, membru al asociației omoloage din Paris, autor a numeroase manuale și tratate savante în domeniul chirurgiei, anatomiei, embrilogiei, imunologiei, fiziologiei ș.a.m.d., conducător de reviste de profil, dar și animator cultural local (cenaclul său a funcționat ca magnet pentru numeroși scriitori ardeleni notabili), iar formația sa muzicală l-a făcut să dețină funcții de director al Operei și Filarmonicii din Cluj și Sibiu. Pentru activitățile sale pro-catolice (apropiat de monseniorul Vladimir Ghika) și pro-titeliste (a fost social democrat din aripa C. Titel Petrescu) a fost arestat și persecutat politic, ultimii ani de după recluziune petrecându-și-i în anonimat profesional. Este bunicul istoricului de artă și eseistului Victor Ieronim Stoichiță și al prozatorului Alexandru Papilian. Publicist prolific, legat în special de presa transilvăneană și de revista Gândirea, debutează „literar” în 1924 printr-un pamflet (Istoria măgarului farsor și a cioarei invidioase) la adresa acuzelor de plagiat aduse tratatului său de anatomie descriptivă și topografică. Romanul Ne leagă pămîntul (1926) evocă diaristic, prin intermediul conștiinței unui medic, dramele societății românești antebelice. Fără limită (1936) e un roman psihanalitic cu substrat religios despre resorturile destrămării unei căsnicii moderne. Titlul-reper rămâne În credința celor șapte sfeșnice (2 vol. 1932-1933), frescă a societății ardelene de după 1918, realizată din perspectiva unei secte milenariste și a liderului ei, dostoievskianul Maxim Muscă, un fel de Grobei avant la lettre. Postum (de fapt: după 1980) i-a fost editată o trilogie romanescă de calibru, prea puțin comentată: Chinuiții nemuririi, roman universitar din lumea medicală (Orgolii de Augustin Buzura se situează în descendența lui, și a unor romane antime ca Ne leagă pămîntul). Tipologic, literatura lui Victor Papilian dezvoltă un realism social amplu, cu bogată pictură de medii, pe care se grefează, uneori prea retoric și demonstrativ, cazuri abisale, o întreagă problematică a alienării moderne și o dimensiune mistico-religioasă aproape inevitabilă. Alte romane postume (istorizantul Bogdan infildelul, Coana Truda – roman al periferiei urbane, fabulatoriul Decameronul românesc) își așteaptă încă exegeza. Mai apreciate decât romanele au fost volumele de nuvele ale scriitorului, foarte diverse ca registru și problematică (Sufletul lui Faust, Generalul Frangulea, Vecinul, Manechinul lui Igor, Nuvele oltenești). Conducător al unui cerc dramatic în anii refugiului la Sibiu al Universității clujene, a scris și teatru (piese de cazuistică mistico-spirituală), și amintiri din lumea teatrală. O personalitate creatoare puternică, insuficient și deocamdată superficial recuperată.

Text Paul Cernat

foto: Arhiva MNLR

 

117 vizualizări