Vintilă Ivănceanu

Pe 26 decembrie 1940 s-a născut la București un oniric ludic și virtuoz: Vintilă Ivănceanu (m. 7 septembrie 2008, Essaouira, Maroc). Afirmat alături degruparea neo-avangardistă a lui Dimov, Țepeneag & Co,sub patronajul simbolic (și protecția) lui Miron Radu Paraschivescu, la suplimentul „Povestea vorbei” al revistei Ramuri, a debutat în 1967 cu un splendid volum de versuri fantezist-bufone, în care inventivitatea jemanfișistă și parodia neagră se amestecă dezinvolt (Cinste specială, 1967). Va urma, în perioada de vârf a liberalizării poststaliniste, un altul (Versuri, 1969) ceva mai domolit. Au rămas de pomină pentru cunoscători, din această perioadă de eliberare a imaginarului sub presiune, două mici romane în care eposul cavaleresc medieval e trecut prin alambicurile post-suprarealismului funambulesc (de tip Grigore Cugler-Boris Vian): Nemaipomenitele pățanii ale lui Milorad de Bouteille (1970) și Vulcaloborgul și frumoasa Beleporjă (1971), microromanul oniric Până la dispariție (1969) având o factură kafkiană. Omul însuși era un nonconformist notoriu, protagonist a numeroase legende ale grupului. Părăsește țara după Tezele din iulie, stabilindu-se în Austria alături de soția sa, traducătoarea Heidi Dumreicher, împreună cu care a înființat și o editură, Rombus (captivitatea personajelor din Până la dispariție în „zona rombului” – alegorie a României – se regăsește în denumirea editurii înființate în exilul vienez). A fost profesor asociat la Institutul de Științe Teatrale și la Institutul pentru Muzică Electroacustică din Viena, s-a ocupat, printre altele, de teatru, film și muzică experimentală; în Austria, a publicat eseuri și mai multe cărți în germană, unele masive dar la care (netraduse în română fiind) n-am avut acces. Ar merita traduse, totuși, măcar unele – dar cine mai știe azi, la noi, de acest artist atât de special, care ar merita o… cinste specială?

Text de Paul Cernat.

Foto : http://www.poeziile.com/autori/Vintila-Ivanceanu/index1.php