12 aprilie 2020 — Aniversări și evocări

Barbu Delavrancea, scriitorul cu o voce tunătoare

Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut pe 11 aprilie 1858, la București și a murit la Iași, în 1918. Provenind dintr-o familie modestă, își petrece copilăria în mahalaua Delea-Nouă, de la bariera Vergului. Deși pe tatăl său, căruțaș de profesie, îl chema Ștefan Tudorică Albu, în registrele școlare de la Școala Domnească, apare ca Ștefănescu Barbu. Mai târziu, își va semna opera literară cu numele de Barbu Delavrancea, omagiu adus uneia dintre zonele istorice ale Moldovei, de care se simte foarte legat.

Urmează Liceul „Sfântul Sava”, unde are rezultate bune, fiind și bursier, apoi studiază dreptul. După ce a absolvit, în 1882, va pleca la Paris, pentru a aprofunda studiile de jurisprudență.
A debutat cu versuri, ca apoi să scrie și nuvele și povestiri (printre altele amintim volumele „Sultănica”, „Răzmerița”, „Iancu Moroi”). A fost foarte activ în presa literară, publicând articole, cronică dramatică, plastică și muzicală, pamflete, poezie, proză.

A fost apropiat și de junimiști, mai ales de Maiorescu și Alecsandri. Fiind tot mai atras de lupta politică, va deveni și un faimos orator al epocii (Titu Maiorescu îl numea „o fiară a cuvântului”), lucru ce-i va servi și în cariera de avocat. Procesul Caion, în care Caragiale era acuzat de plagiat, îi va prilejui o pledoarie sclipitoare, în apărarea dramaturgului.
Ca politician, reușește să ajungă, în 1899, primar al Bucureștiului. În 1912 va fi ales membru al Academiei Române. El rămâne ca nume important al literaturii române, în primul rând datorită pieselor sale de teatru, „Trilogia Moldovei”, „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul”, dar și „Hagi-Tudose”, capodopera sa.

Text scris de Radu Băieșu, regizor de teatru, redactor al Editurii MLR și muzeograf

Foto 1: Barbu Ștefănescu Delavrancea alături de familie, arhiva MNLR

 

246 vizualizări