Cezar Baltag – între mit și rimă

Cezar Baltag s-a născut la Mălinești, în județul Hotin (astăzi, în Ucraina), în 1939, și a trecut în neființă în 26 mai 1997, la București. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1960, reușind, abia după trei ani, să se angajeze întâi corector și apoi redactor la „Gazeta literară”, după care ajunge redactor-șef adjunct la revista „Luceafărul” și, după 1990, redactor-șef la „Viața românească”.

Poet din generația lui Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, se va opune proletcultismului, chiar dacă volumul de debut „Comuna de aur” (apărut în același timp cu „Sensul iubirii” al lui Nichita Stănescu), în 1960, trădează o serie de concesii ideologice. Abia cu al treilea volum, „Răsfrângeri” (1966), Baltag începe să-și cristalizeze stilul propriu, elaborat, livresc, în care jonglează cu dexteritate cu referințe culturale rafinate. În 1972, obține o bursă în Statele Unite. Atunci reușește să ajungă la Chicago, unde îl cunoaște pe Mircea Eliade, pe care îl va considera un adevărat îndrumător spiritual. Nu întâmplător traduce din franceză „Istoria credințelor și ideilor religioase” și „Nostalgia originilor” ale lui Eliade și „Dicționar al religiilor” de Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu.

Dacă alți scriitori ai generației sale erau fascinați de creația literară a lui Eliade, el este mai degrabă preocupat de cercetările savantului, folosind în poezie termeni și concepte desprinse din mitologie și abstract. Adevărat erudit, el își folosește lecturile pentru a-și rafina propriile versuri,în care se simte frecventarea asiduă a clasicilor și a miturilor fundamentale. Unii comentatori îi găsesc apropieri și de Ion Barbu, cu precădere în volumul „Madona din dud” (1973), în care poetul se joacă vioi cu vorbele, într-o metafizică răsturnată, cu jocuri de cuvinte cu înțelesuri absconse: „În ceaunu ca tăciunu/ fierbe număru Niciunu;/ pe colina cu negara/ fecioara solomonara.” Elegant, sibilinic, el își deapănă versurile asemenea unor incantații antice, șoptite de preoți păgâni sau, de ce nu, șamani care pot stăpâni deochiul, descântecele și misterele plantelor. Frumos psalmodiază poetul, la un moment dat: „Dormi cu fața la pământ/ prunc tomnatic și cărunt,/ tu albești, eu te descânt,/ între noi nici un cuvânt.” Mai puțin mediatizat ca alți membri ai generației sale, Baltag rămâne un poet interesant, care i-a inspirat pe mulți dintre autorii de astăzi.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: Ion Cucu (arhiva MNLR)