De bine, de rău | Cosmin Ciotloș despre Vasile Voiculescu

Puțini autori ilustrează mai bine decât V. Voiculescu imaginea creșterii spectaculoase după decenii de onorabilitate constantă. Cuvântul „onorabilitate” e bine ales: omenește, Voiculescu a fost, încă din prima tinerețe exemplar, trăind parcă un continuu exercițiu spiritual. Literar, poezia începuturilor sale vădea o „cumințenie” foarte puțin spectaculoasă (nu întâmplător, mentor i-a fost Vlahuță). Binele, pe care, ca medic, Voiculescu l-a scontat încontinuu, i-a diluat multă vreme acizii verbali pe care, se știe, modernismul îi cere. Odată ce crizele existențiale au început să îl zdruncine, acest uriaș discret devine, dintr-odată și definitiv, un mare scriitor, în Sonetele shakespeariene și în proza cu irizări magice.