Expoziția de fotografie „Shipibo-Konibo: Retratos de mi sangre” a artistului peruan David Díaz Gonzáles

Por favor, desplácese hacia abajo para la traducción al español.

Muzeul Național al Literaturii Române, Ambasada Peru în România și Centrul Cultural Inca Garcilaso din Lima (Peru) vă invită în perioada 25 iulie – 31 august 2025 să vizitați expoziția de fotografie „Shipibo-Konibo: Retratos de mi sangre” a artistului David Díaz Gonzáles, în mansarda muzeului din strada Nicolae Crețulescu 8.

Expoziția va putea fi vizitată de marți până duminică, de la ora 10.00 la ora 18.00. Costul biletului de vizitare este 19 lei (bilet întreg) și 9 lei (bilet redus), iar intrarea este liberă joi, 7 august.

Despre artistul fotograf și despre expoziție

„David Díaz Gonzáles, născut în comunitatea indigenă Nueva Saposoa din Ucayali în 1992, este probabil cel mai recunoscut dintre tinerii fotografi talentați proveniți din diverse regiuni ale Republicii Peru. Puterea imaginilor sale constă în îmbinarea relevantă dintre siguranță și naturalețe, o combinație care definește modul său de a se raporta la fotografie. Familiaritatea sa cu mediul – așa-zisul peisaj personal, impregnat de moștenirea sa acestrală – și apartenența sa la o comunitate unită prin limbă – una dintre cele 48 de limbi indigene vorbite în Peru – precum și tradițiile acesteia, cimentează și susțin condiția sa de creator de imagini și dau forță fotografiilor sale. S-ar putea spune că originile sale conferă un sens nou și proaspăt operei sale, însă ceea ce domină este intenția sa artistică, care generează alte moduri de interpretare a creației sale.

Fotografia lui David Díaz este un exemplu clar al manifestării vii și timpurii a unui tânăr artist, cu o viziune apreciată dincolo de realizările tehnice – fără a subestima expertiza – și ne convinge prin imaginile sale că întregul context fizic pe care îl examinează cu privirea sa, pe care îl fotografiază cu pasiune și grijă, este al său, atât cultural, cât și estetic. Ne prezintă o lume ale cărei evenimente dorește să le împărtășească oricui dorește să o privească și să o observe. Dimensiunea sa artistică este una în care ne adâncim – avându-l pe el drept de încredere – și întrezărim un spațiu-timp al enclavelor naturale care conversează încă cu destinele umane și în care frumusețea este mai degrabă o prezență variabilă – între strălucire și dezastre – într-un orizont care poartă urme de cosmogonie și care încă hrănește o viziune fundamentală a armoniei, bunăstării și dreptății în viață.” (Jorge Villacorta, critic de artă, 2023)
_______________________________

„Când tunetul nu avea încă nume, măreția era îmbrăcată în verde, iar râurile nu deveniseră albii ale apelor, ei erau deja acolo. Vorbind limba apei. Descifrându-i codurile. Luptându-se între tăcere și sânge. Acum trei mii de ani au decis să populeze o pădure situată la 15 kilometri de Puka Allpa, sau pământul roșu (Pucallpa, în quechua) și, de la acei tineri cu pielea de cupru, care preschimbau lutul maleabil în ulcioare și vase, care transformau un buștean scobit într-o sarbacană, și oasele păsării ara albastre în proiectile de maximă necesitate, s-a moștenit totul. Printre altele, datorită faptului că au menținut o fidelitate neclintită față de viziunea lor inedită asupra lumii, față de modelele lor etnografice, față de profunzimea lumii lor spirituale. Formând mici sate pe malurile râului Ucayali și ale afluenților săi, familia filogenetică Shipibo-Konibo cuprinde în prezent o populație respectabilă de 32.000 de cetățeni răspândiți în 150 de comunități.

Unul dintre ei este David Díaz. Are 30 de ani și abia acum opt ani și-a achiziționat primul său aparat de fotografiat. „În ziua aceea, inima mea bătea de o mie de ori mai repede și nu am mai lăsat niciodată acel dispozitiv din mână, ba, chiar am și dormit îmbrățișându-mi aparatul foto”, își amintește el. Mai apoi avea să înceapă o splendidă curbă de învățare. Tocmai a câștigat Premiul Maravillarte pentru o fotografie realizată în casa sa. Aceasta prezintă un grup de femei shipibas aranjându-și bretonul și aplicându-și ruj. Aceasta este una dintre lucrările care alcătuiesc „Portrete din sângele meu”, o imersiune atentă în intimitatea comunității lor ancestrale. Țesătoare care își desăvârșesc arta cu vopsele naturale și aplicând lut pe pânza tocuyo. Mame care remodelează craniile copiilor lor folosind scânduri de lemn, în scopuri strict estetice. Copii care se bălăcesc în lagunele formate pe albia râului Ucayali. Vindecători antici care își practică înțelepciunea bazată pe plante. Și, în fundal, densitatea a tot ceea ce este verde captivă în alb-negrul unei păduri inedite. În această interacțiune (între obiectivarea subiectului și privirea interioară a observatorului) obiectivul voyeuristic al fotografiei se va îndrepta către salvarea unor noi forme de identitate. Astfel, Díaz portretizează scene din comunitatea sa nu ca pamflete ale vieții indigene, ci ca documente istorice. O tranziție remarcabilă în care subiectul tradițional, subiectivitatea modernă și farmecul naturii se găsesc într-o armonie în fața inevitabilei priviri occidentale a unui artist atent atât la contextul său istoric, cât și la identitatea sa etnică.

Interesant este că aceeași simetrie operează și în arta textilă kené: principiile deplasării, reflexia în oglindă, reflexia deplasată și rotația. Așadar, în mod cert, aceasta este originea descărcării energetice care mișcă universul lor, puternică precum forța spirituală imanentă a lui ikaro, acea energie vibrațională care călătorește de la șaman la receptorul său, armonizând corpul și mintea, un șarpe primitiv fondator, sursă a tuturor lucrurilor și spiritelor pădurii.

Convinși de evoluția holistică a lumii, shipibo cred că oamenii, plantele, animalele și celelalte elemente ale naturii împărtășesc un spirit comun numit ibo. Totul indică faptul că și aceste fotografii sunt posedate de el. Poate de aceea un aer dulce și curat emană din fețele portretizate, în timp ce aura lor aruncă o lumină strălucitoare asupra lumii. Apoi, o nouă aromă umple interstițiile Pământului. Și cântecul Shipibo devine o sămânță în vânt.” [Czar Gutiérrez, 2022]

La exposición de fotografía „Shipibo-Konibo: Retratos de mi sangre” del artista peruano David Díaz Gonzáles

El Museo Nacional de la Literatura Rumana, la Embajada del Perú en Rumania y el Centro Cultural Inca Garcilaso de Lima (Perú) les invitan, del 25 de julio al 31 de agosto de 2025, a visitar la exposición fotográfica „Shipibo-Konibo: Retratos de mi sangre” del artista David Díaz Gonzáles, en el ático del museo, ubicado en la calle Nicolae Crețulescu 8.

La referida exposición fue inaugurada, en el marco de las celebraciones por el 204º aniversario de la Independencia del Perú, el pasado 24 de julio, y se contó con la presencia de la Embajadora del Perú en Rumanía, de los embajadores latinoamericanos acreditados ante Rumanía, funcionarios del gobierno rumano, y de la comunidad peruana residente en Bucarest. La muestra podrá ser visitada de martes a domingo, de 10:00 a 18:00 h. El precio de la entrada es de 19 lei (entrada general) y 9 lei (entrada reducida), y la entrada es gratuita el jueves 7 de agosto.

„David Díaz Gonzáles, nacido en la comunidad nativa Nueva Saposoa, en Ucayali, en 1992, posiblemente sea el más destacado entre los jóvenes fotógrafos de talento, que provienen de distintas regiones del Perú. El poder de sus imágenes está en la distintiva combinación de aplomo y soltura que caracteriza su aproximación a la fotografía. La familiaridad con su entorno – llamémosle paisaje personal, imbuido de su ancestro -, y la pertenencia a una comunidad, que permanece unida por la lengua – una de las 48 lenguas autóctonas que se hablan en el Perú -, y sus tradiciones, cimentan y sustentan su posición como hacedor de imágenes, y dan fuerza a su fotografía. Podría decirse que su proveniencia infunde un sentido nuevo y fresco a su propuesta documental, pero es la intención artística la que genera otros condicionantes en la lectura de su trabajo.

La fotografía de David Díaz es un caso claro de la manifestación viva y temprana de un joven autor, alguien con una mirada que va ciertamente más allá del logro técnico -sin por ello menospreciar la pericia-, y nos convence con sus imágenes de que el contexto físico que él recorre con la mirada, y que fotografía con pasión y esmero, le es propio, tanto cultural como estéticamente. Tiene un mundo de cuyo acontecer desea contar a quien se acerque a mirar y a observar. Es la suya una dimensión artística en la que nos adentramos -con él como guía que juzgamos confiable-, y atisbamos un espacio-tiempo de enclaves naturales que aún dialogan con los destinos humanos, y en el que la belleza es más una presencia variable -entre fulgores y desastres-, en un horizonte que lleva trazas de cosmogonía y que aún alimenta una visión fundamental de armonía y bienestar y justicia de vida.” (Jorge Villacorta, crítico de arte, Peru, 2023)
_______________________________

„Cuando el trueno no tenía nombre, la magnitud se vestía de verde y los ríos no se habían convertido en carreteras de agua, ellos ya estaban allí. Hablando el idioma del agua. Descifrando sus claves. Debatiéndose entre el silencio y la sangre. Hace tres mil años decidieron poblar un bosque ubicado a 15 kilómetros de Puka Allpa o tierra roja (Pucallpa, en quechua) y de aquellos jóvenes con piel de cobre que transformaban el barro trémulo en cántaros y vasijas, que convertían un tronco hueco en cerbatana y los huesos del guacamayo azul en proyectiles de necesidad mortal, queda todo. Entre otras cosas, porque mantuvieron una inquebrantable fidelidad a su cosmovisión original, a sus patrones etnográficos, a la profundidad de su mundo espiritual. Formando pequeñas aldeas a orillas del río Ucayali y sus afluentes, la familia filogenética Shipibo-Konibo actualmente conforma una respetable masa de 32 mil ciudadanos distribuidos en 150 comunidades.

Uno de ellos es David Díaz, tiene 30 años y hace apenas ocho que adquirió su primera cámara fotográfica. “Aquel día el corazón me latía a mil y nunca me despegué de ese aparato, tanto que dormí abrazado a mi cámara”, recuerda. Luego iniciaría una espléndida curva de aprendizaje. Acaba de ganar el premio Maravillarte por una fotografía tomada en su casa. En ella se ve a un grupo de mujeres shipibas arreglándose el flequillo, pintándose los labios. Esta es una de las obras que conforma “Retratos desde mi sangre”, una cuidadosa inmersión en la intimidad de su comunidad ancestral. Hilanderas trabajando su arte con tintes naturales y arcilla sobre tela tocuyo. Madres reconfigurando el cráneo de sus hijos con tablas de madera para fines estrictamente estéticos. Niños chapoteando en las lagunas que forman las crecientes del Ucayali. Pretéritos curanderos ejerciendo su sabiduría herbolaria. Y, como telón de fondo, la densidad de todo lo verde atrapado en el blanco y negro de una floresta inédita. Será en esa interacción (entre la objetivación del tema y la mirada interior del observador) cuando se desplace el objetivo voyerista de la fotografía hacia el rescate de nuevas formas de identidad. Así, Díaz retrata estampas de su comunidad no como panfletos indigenistas sin o como documentos históricos. Notable tránsito en el que el sujeto tradicional, la subjetividad moderna y el encanto de la naturaleza encuentran una relación francamente amigable de cara a la inevitable mirada occidental de un artista atento su contexto histórico como a su identidad étnica.

Curiosamente, esa misma simetría opera en el arte textil kené: los principios de traslación, reflexión en espejo, reflexión desplazada y rotación. Para que, con absoluta seguridad, ese sea el origen de la descarga energética que mueve su universo, poderosa como la fuerza espíritu al inmanente del íkaro, esa energía vibracional que viaja del chamán a su receptor armonizando cuerpo y mente, sierpe primitiva fundacional, fuente de todas las cosas y espíritus del bosque. Convencidos del devenir holístico del mundo, los shipibos creen que humanos, plantas, animales y demás elementos de la naturaleza tienen un espíritu común llamado ibo. Todo indica que estas fotografías también están poseídas por él. Tal vez por eso de los rostros retratados emana un aire dulce y limpio, mientras su aura arroja una luz brillante sobre el mundo. Entonces un nuevo aroma llena los intersticios de la Tierra. Y el canto shipibo se hace semilla en el viento.” [Czar Gutiérrez, 2022]