Glisează meniul stânga/dreapta
26 octombrie 2024 — Expoziții
Muzeul Național al Literaturii Române vă invită marți, 29 octombrie 2024, de la ora 12.00, la finisajul expoziției Ion Stendl, la sediul din Calea Griviței 64-66. Vor vorbi acad. Mircea Martin și Pavel Șușară, critic și istoric de artă.
Ion Stendl ne propune o meditație postmodernă despre creație într-o serie de montaje realizate cu precădere în ultimii doi ani. Tema abordată este puterea de regenerare a vieții și a culturii prin metafora femeii ca principiu germinativ.
La începutul anilor 1980, în vocabularul de forme al artistului a intrat nudul fără chip, un fel de esență a feminității. Recuperat prin desen, pictură sau fotografie, nudul fără chip este un negativ care se poate actualiza în orice tipologie feminină, reală sau imaginară. Nu o formă stabilă, ci un personaj capricios, pe cale de a se constitui, răsărind adesea din pliurile hârtiei mototolite, multiplicându-se specular, asimetric, cu variații infime, ca o formă care își conține puterea diferențierii.
Artistul se raportează în mod preferențial și cu diferența de rigoare la nudul academic, pe care îl plimbă prin istoria artei, din decor în decor, pe o linie de variație continuă. Rezerva de repetiție conduce nudul până la iconii postindustriali ai femeii, pe care artistul îi decupează din revistele contemporane. Alături de principiul feminin, latent și inepuizabil, artistul actualizează, uneori, principiul masculin, de obicei sub chipul artistului renascentist, al omului vitruvian, măsură a tuturor lucrurilor.
Cu lucrările din această expoziție Ion Stendl coboară într-o zonă culturală mult mai arhaică, asociind nudul fără chip cu Venusul neolitic. Montajele cu structură pop up actualizează forma rubensiană a zeiței-mame și, implicit, pe cea a vasului antropomorf de Cucuteni. Ion Stendl a fost întotdeauna fascinat de șantiere arheologice, de muzee de arheologie și a integrat fragmentul arheologic în lucrările sale încă de la începutul anilor 1970. Dar niciodată până acum nu a existat o atât de evidentă asociere între nudul fără chip și idolul neolitic. Întoarcerea la mamă poate fi interpretată jungian ca o coborâre în inconștient în scopul regăsirii totalității. Pentru că vasul antropomorf de Cucuteni, prin elementele care îl decorează, exprimă totalitatea. Triunghiurile și bucraniul figurează partea sacră a abdomenului, cu puteri generatoare, iar spirala și meandrul simbolizează mișcarea fără sfârșit a vieții. Creat pornind de la o cavitate centrală, vasul primitiv este o imagine a receptacolului matern în care nediferențiatul se diferențiază, în care golul se transformă în plin. Este locul în care, trecând prin foc, mâncarea devine sacră. Ion Stendl recuperează figura marii zeițe htoniene pentru că aceasta are toate ingredientele khôrei postmoderne, pântecul cosmic, amorf, fără determinare, dar care are posibilitatea de a se diferenția și de a naște forme.
Artistul merge mai departe și asociază Venusul neolitic cu forma cărții. Energia germinativă și regeneratoare din trupul cărții permite mișcarea fără sfârșit a textului. Toposul cărții, o altă supratemă a operei lui Stendl, nu este întâmplător. Pentru că marginile cărții nu sunt niciodată în mod riguros trasate. Dincolo de forma care o autonomizează, cartea are o unitate variabilă, relativă, fiind prinsă, de fapt, într-un sistem de trimiteri la alte cărți. Este un nod într-o rețea, are o funcționare rizomatică. Că mișcarea textului nu poate fi oprită o sugerează mai presus de toate cartea-obiect care închide în ea, ca într-un mormânt, micul idol de Cucuteni. Trăiește doar cartea care închide în ea un secret. Acesta o deschide spre nenumărate lecturi pentru că nici una nu îi epuizează sensul. Restul mort trebuie să rămână închis, necunoscut, pentru că numai așa se poate actualiza în resturi vii. Secretul este cel care deschide mormântul textului, lăsându-l, totuși, neatins.
O serie de montaje arată mișcarea fără de sfârșit a urmelor culturale. Spirala neolitică însoțește forme vizuale din Renaștere sau din zilele noastre. Reprezentat sub forma coloanei (axul vieții), idolul de Cucuteni este substituit de coloana masculină, a învingătorului: civilizațiile războinice au înlocuit civilizațiile agrare. Zeița-coloană revine, însă, în imaginea îngerului cu aripi și a răstignitului: prin Maria și Isus creștinismul a recuperat cultul zeiței-mamă.
Pentru a sugera mișcarea straturilor culturale Ion Stendl utilizează montajul de fragmente. El este un alegorist prin această preferință pentru ruină, formă incompletă, imperfectă, vizual împrumutat. Iar fragmentele se structurează, de obicei, în platouri tematice sau coerente la nivel formal, urmând regula bunei vecinătăți. În aceste ultime serii de lucrări, însă, artistul construiește o lume a ruinelor în care corespondențele nu mai funcționează. Aleatoriul racordurilor, coliziunea fragmentelor aparținând unor regimuri semiotice diferite, provoacă un anumit disconfort privitorului.
Modelul este cel al colajului dadaist care distruge unitatea formală și materială a lucrărilor. Când ruinele se acumulează fără a se organiza în constelații, entropia crește, rezultatul fiind moartea, vidul. Artistul alege să figureze sfârșitul prin tema găurilor negre și a cărților moarte, calcinate.
Deși cosmosul este o altă temă constantă în opera lui Ion Stendl, găurile negre sunt o noutate. Ele sunt descrise, de obicei, ca locul în care dispare orice posibilitate de organizare, locul în care spațiul, timpul intră în colaps. Adevărul este, însă, că nimeni nu știe ce este o gaură neagră. Poate fi sfârșitul a tot ceea ce există, dar și non locul din care se naște cosmosul.
La limita dintre existență și neant, gaura neagră poate fi deopotrivă extincție și renaștere. Și tocmai acest secret o transformă în trambulină pentru imaginar. Artistul înversează sensul entropiei crescânde din opera sa, transformând gaura neagră într-un loc productiv, germinativ. Accentuează acest lucru figurând tema pe un anumit tip de suport: tăblița de ardezie, obiect care trimite la momentul începutului, la amintirea școlii, la primele desene.
Tăblița este obiectul din copilărie care, atunci când îl regăsești, îți revrăjește lumea. În plus, are ceva dintr-un Wunderblock – locul în care urmele dispar în timp ce rămân. Pe suprafața tăblițelor de ardezie artistul aduce simultan Venusul de Cucuteni și gaura neagră, ambele simbolizând, deopotrivă, moartea și viața, extincția și renașterea infinită. Vidul (principiu feminin) naște cosmosul (principiu masculin), figurat de Stendl ca mână care risipește planetele. Pe tăblița de ardezie este imaginată, așadar, geneza, imposibilul care devine posibil, mișcarea de diferențiere care dă naștere opozițiilor, locul în care începe spațierea, diseminarea, cosmosul, viața, opera. Secretul se regenerează prin resturi vii, la fel cum opera unui artist trăiește prin interpretări.
Text de Magda Predescu