11 iunie 2020 — Comunicate de presă

„Gramatica” lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai – o piatră de temelie

Preocuparea de a strânge limba română în corsetul unei gramatici unanim acceptate îi bântuie pe intelectualii Țărilor Române multă vreme, până la apariția, în 11 iunie 1780, a „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, lucrarea revoluționară a doi învățați, Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Micu, nepotul ilustrului episcop Inochentie Micu-Klein, era un intelectual rafinat, teolog, filosof, traducător și istoric, autor al unei „Istorii a românilor”, iar bunul său prieten și fost coleg de școală, Gheorghe Șincai, era un apostol al cunoașterii de carte în satele românești din Ardeal. Un adevărat poliglot, acesta a făcut cercetări extinse în marile biblioteci europene, cu scopul de a cerceta originea și istoria românilor. Ambii, devotați slujitori ai Bisericii Unite, s-au străduit să-și apere conaționalii în vremuri potrivnice, prin puterea condeiului lor. Făcuseră și alții încercări de a concepe o gramatică română, precum Dimitrie Eustatie Brașoveanul (la 1757) sau arhimandritul Macarie, dar lucrarea celor doi rămâne indiscutabil prima lucrare serioasă în domeniu. Mândri reprezentanți ai Școlii ardelene, cei doi aleg să-și scrie lucrarea în limba latină. În primul rând, pentru cu doreau să demonstreze originea latină a limbii române și, în al doilea rând, pentru că la vremea respectivă latina era limba universală a mediului științific european. Desigur, limba latină nu se potrivea mereu particularităților de rostire specifice limbii române, dar scopul era nobil căci, conform lui Iorgu Iordan, „Pe lângă faptul că este prima gramatică tipărită a limbii noastre, ea are meritul de a fi servit multor străini, cunoscători ai limbii latine să învețe românește și mai ales să-și dea seama de originea latină a limbii noastre.” Mulți au observat că lucrarea celor doi cărturari era imperfectă, iar fonetica română se simțea oprimată în chingile limbii latine, înrudită, dar nu identică, mai ales atunci când era vorba de fonetică.

Dar scopul era atins, iar sămânța fusese plantată, inspirându-i și pe alții, ca Ienăchiță Văcărescu, care scrie în 1787 „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor Grammaticii rumâneşti”, Radu Tempea, cu a lui „Temeiurile gramaticii românești”, de prin 1815- 1820, sau Constantin Diaconovici-Loga, cu „Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor”, din 1822. Tempea, de exemplu, rămânea tributar grafiei chirilice, străină spiritului limbii române, atât de oropsite în Transilvania, în timp ce „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” avea ca principal scop demonstrarea latinității ei. În 1805, Șincai scria fără a lăsa loc de interpretări: „În «Gramatica» noastră «daco-romană» ne-am străduit a demonstra în tot felul formarea limbii române din latină și, totodată, pe cei ce cunosc bine latina să-i învățăm româna printr-o metodă mult mai ușoară și pe o cale mai scurtă.” Practic, această lucrare revoluționară va deveni un adevărat far călăuzitor pentru entuziaștii care se căzneau să inventeze limba literară modernă. În orice caz, intenția celor doi autori depășea cu mult simplul scop didactic, ea voia să scoată limba română de sub tutela unor limbi străine și să trimită în desuetudine scrierea chirilică. Datorită celor doi ardeleni, limba română își primea certificatul de maturitate și se pregătea să ofere viitorilor clasici materia din care să-și plămădească operele. Astăzi avem multe și savante manuale de gramatică, dar acestea și multe capodopere ale literaturii noastre ar fi arătat altfel, dacă cei doi prieteni nu ar întocmit și publicat la Viena, în 11 iunie 1780, prima gramatică adevărată a limbii noastre.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Fotografie: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, expoziția de bază a MNLR

374 vizualizări