Glisează meniul stânga/dreapta
29 ianuarie 2026 — Evenimente
Muzeul Național al Literaturii Române anunță cu tristețe trecerea în eternitate a profesorului Alexandru Sincu. Teoretician literar, semiotician și prozator, un dascăl iubit și apreciat de generații de studenți ai literelor bucureștene a plecat în Franța în 1984. El a rămas mulți ani, până acum, o legendă care este și va fi întreținută de cei pe care i-a format . Un intelectual discret și erudit. Un mentor dedicat și subtil. A publicat în 2015 un volum de proză cu accente ludice La Câinele fidel – La câinele fidel. Jocuri și jucării (ed. Tracus Arte).
Publicăm aici câteva intervenții evocatoare ale celor care i-au fost studenți.
„Profesorii mei de Teorie a literaturii au fost Ion Vasile Șerban la curs și Alexandru Sincu la seminar. Cred că în prima parte a studenției, poate chiar în anul I. Amândoi m-au impresionat mult. Cu domnul Șerban am avut o relație mai apropiată, ne-am văzut și după studenția mea, iar din 1990, când am început să predau la Litere, am devenit colegi. I-am făcut un portret amplu în prefața ediției recuperatoare pe care am alcătuit-o în 2013 împreună cu doamna Zemira Șerban (el se stinsese din viață mult prea devreme, în 2005). Mă simpatizase și Alexandru Sincu, purtasem discuții de seminar foarte interesante, prelungite în pauze și după ore, însă am pierdut legătura după ce nu mi-a mai fost profesor. La Engleză, pe Strada Pitar Moș, unde eram eu student și unde ei veneau să ne predea, nu se știa de Cercul de poetică de la Filologie, din Edgar Quinet, de faimă restrânsă, „sectară”, aveam să aflu mai târziu.
Fondat de Ion Coteanu, Cercul fusese preluat de Alexandru Sincu, dar joncțiunea cu colegii mei de la Română am făcut-o la cenaclurile literare, la cel de Luni „manolescian” și la Junimea „crohmălniceană”, în jumătatea a doua a anilor ’80 am ajuns și la două sau trei întâlniri ale Cercului de critică „simionian”, dar pe cel de poetică l-am ratat. Alexandru Sincu a și evadat după câțiva ani, în 1984, din România comunistă în Franța. Nu fusese activ în presa culturală și-n actualitatea editorială de la noi, publicase doar câteva articole, studii, prefețe, iar după emigrare n-am mai știut nimic despre el. Pentru ca prin 2014-2015 să apară la… „Cafeneaua critică”, la Club A, în subsolul din Strada Blănari, la o seară despre colegi ai lui de generație și de Universitate. Revenise în țară și-și relua vechile legături. Ne-am revăzut de mai multe ori atunci și-n anii următori ca niște vechi prieteni regăsiți, tot în București, căci acum pendula, venea de la Paris când avea programări la instituții administrative de-aici și de la Ploiești, de unde provenea, în încercarea de a rezolva probleme de familie, acte, proprietăți. Și încântat, și autoironic, m-a anunțat că scrie de ceva vreme un… roman polițist, mai are un pic și-l termină! Când La câinele fidel. Jocuri și jucării a fost gata, m-a sunat și m-a rugat să i-l prezint la Salonul de carte Bookfest, din pragul verii. Am improvizat atunci un mic spectacol „promoțional” care a atras destul de multă lume, spre amuzamentul său puțintel mirat, imperfect disimulat. Cu câteva zile mai devreme îmi fusese invitat special la „Cafenea…”, pe 20 mai 2015. Lansarea – pe 24.
Și la cursuri, și revăzut peste decenii, era același: scund dar cumva-impozant, figură cu trăsături armonioase, cu ochi pătrunzători, brunet cu părul vălurit la spate, voce semi-baritonală, fermă, dar și cu o anume catifelare, cu intonații de multe ori interogative, mai provocator în junețe, cu un mod personal de a dezvolta dialoguri „sofistice”, de multe ori fără finalități clare, însă seducătoare pe parcurs, exersări intelectuale acrobatice, foarte profitabile pentru studenții pe care-i atrăgea în labirinturile sale conceptuale, înțelepțit la senectute, dar tot ferm în opinii, pe deasupra bucuros să constate că nu fusese uitat. Jocurile și jucăriile din La câinele fidel îi încriptează savuros personalitatea, căci ce sunt viața și literatura dacă nu sistematici guvernate de reguli pe care nu trebuie decât să le deduci pentru ca să le înțelegi permutaționismul gravissim și totodată esențialmente-ludic? Mai publicase în același an al revenirii la suprafață o proză, La capătul firului (în Viața Românească nr. 3-4, martie-aprilie 2015), transformată în anul următor în „monolog dramatic”, sub titlul Un cîntec de sirenă (în Viața Românească nr. 8, august 2016), montat ca spectacol radiofonic de Attila Vizauer și difuzat în ziua în care el, Alexandru Sincu, împlinea 88 de ani (Teatrul Național Radiofonic, la Radio România Actualități, 13 noiembrie 2024). Avea să mai trăiască 1 an, 2 luni și jumătate. Din noiembrie trecut mergea pe 90 (cum se spunea pe vremuri). Din câte știu, a lăsat și un număr de caiete. Vor fi prețioase și mărturisirile pe care ni le-a făcut în seara pe care i-am dedicat-o (pregătesc acum operațiunea de transcriere și publicare a celor peste 550 de ediții de „Cafenea critică” arhivate din cele 670 de până acum). Prozele, dar și articolele, studiile și prefețele, apoi mărturisirile autobiografice „smulse” la „Cafenea…” și alte însemnări vor trebui strânse în cele două sau poate trei cărți care vor rămâne de pe urma lui. Puțin față de anvergura intelectuală a celui care a fost Alexandru Sincu, totuși elocvent. Și va rămâne și imaginea acroșantă și atașantă conturată din amintirile celor care l-au cunoscut și l-au mult-prețuit…” (Ion Bogdan Lefter)
„La Paris, la sfîrşit de ianuarie, s-a săvîrşit Alexandru Sincu. Profesor de clasă, teoretician cum puţini, mentor socratic care a luminat generaţii la Literele bucureştene, A.S. nu a scris mult; Dar noi, cei pe care ne-a crescut, suntem, vorba lui Matei Vişniec, cărţile scrise de el. Un gînd de despărţire, aşadar: Te văd, dragă Sandule, într-o slavă stătătoare, la fel ca acum juma de secol, cum stai proţăpit pe mal de timp şi, văzîndu-ţi duşmanii şi indiferenţii plutind la vale fără duh, mai scapi de urâciuni, mai reciţi buletinul apelor Gangelui, te mai răcoreşti. Dar astea, petrecute pe când eram nesimţit de tineri, musai să fie-amintite, pentru că nu eram chiar atât de nesimţitori pentru ca să le trecem cu vederea, chit că eram francamente — fragezi ca ferigile — gata să intrăm în şucaro-postmodern pas de defilare din real în posibil în vreun pronaos vag în neutruitarea celulelor stem pe pluta beată, peste Lethe, ca auto-Charoni drăgălaşi ce-om fi fost.
Era-n ’78; era cald ca vara, iulie fiind. Elele frecau podelele cu noi, — muze grăbite, vinerea atente. Iar noi expiram inspiraţii, fumam ca nebunii turci pe corabie, brazii plezneau de-aromă de răşină peste iarba verde ca luna la Cozia, deşi taman la Cozia eram cu toţii, şi Ariadna Ştefănescu şi Rodica Zafiu şi Cătălina Mărănduc şi Liviu Papadima şi Laurenţiu Niculescu şi Mircea Cărtărescu şi Marina Roman şi alţii, şi alţii. Tu, printre zumzetele aleatorii de nelinişti alungătoare, îţi curăţai pipa, o mângâiai, trecînd-o din răgazul stângii în zăgazul dreptei, invers apoi, o aprindeai, cu pauze mai lungi decât gesturile, care, toate păreau calculate şi uşor enervant-amuzante, regizai focul ce-o lua cu hâc şi poc în il piccolo teatro al obiceinicelor învârteli, care-ţi făcea zâmbetul să izbucnească, venit, parcă, de-altundeva, dintr-un rictus de intermeţ, până cînd pipa aprinsă îl mulcomea pe el de zâmbet şi începeai să vorbeşti. Ce spuneai, fiecare vorbă, conta. Te-apropiai de noi, deştept; teatralitatea se domesticea, iar noi, ciuliţi ca urechile noastre, te ascultam, hulpavi şi fruști. Şi eram siluetoşi de parcă mâncaţi de dinăuntru de vreun ce amor, ori infestaţi de precoci, ori ţinuţi în dublu Nelson de către Partidul care ne făcea uneori amical cu ochiul cu ochiul Orb.
În timp, ne-ai crescut până am fost în stare să urcăm singuri până la etajul patru (sau era trei?) pe dreapta de la Litere-le din Edgar Quinet, unde, în cămăruţa de la fereastra cea mai susă, dezbăteam totul de nu se vedea; doar poetica creştea şi natură se făcea, şi aveam senzaţia, crescîndă pînă la enorm şi monstruos, că suntem excepţia din mijlocul geometrico-spiritual de dintre literatură şi limbă. Acolo ne duseseşi, nu c-am fi fost noi inocenţi. Şi bine ne mai era. Şi s-a terminat facultatea şi, deşi sublimele Doi Mai-uri au continuat, răsfirate în lanţ de trăgători subţiri, tărăgănaţi, a început naveta şi din poetica noastră experimentală praful s-a ales, dar praf îndrăgostit, ăla din care e alcătuită singura istorie plină, întrucât melancolia îi e lipiciul ce-l sculptează-n egiptene statui, şi ştii şi vrei să crezi că toate celelalte felurite istorii sunt nemernice Abziehbildungsromane de crustă.
Aşa-mi rămăseşi lipit, Sandule, ca marca de scrisoare, de anima animusului, prin musonii dusului, pe coclauri cu lauri ori nu. Iar când, în anii ulteriori şi vestici, ne vedeam, când și când, la Paris, mă-ntinereai de cum apucai să zâmbeşti, ca un dirijor de suflete, ca un regizor al dirijorului zborului lor. Cum să-ndrăzneşti să nu mă fericeşti? Cum să nu-ţi mulţumesc?” (Călin – Andrei Mihăilescu)
„Îi datorez mult lui Alexandru Sincu. Amintirile studenției de la sfârșitul anilor ’70 se estompează treptat, lăsând să se vadă mai bine ce a fost cu adevărat important. Erau ultimii ani, tensionați și cenușii, ai regimului comunist, înțesați de lozinci, banalități, falsuri agresive, absurdități – pe care puteam totuși să le ignorăm, măcar pentru o vreme, pentru că trăiam într-o realitate cu totul diferită. Petreceam ore în șir într-o săliță a Facultății de Litere (pe atunci Facultatea de Limba și Literatura Română) vorbind despre semiotică și poetică, despre literatură, prozodie, metaforă. Trăiam în atmosfera structuralismului francez, cu farmecul ei de cafenea și revoluție șic, ghicit de la distanță. Alexandru Sincu știa să pună întrebările care să stârnească discuții nesfârșite, apoi să răstoarne totul cu o observație neașteptată; să provoace, să creeze enigme și să le transforme în cel mai pasionat spectacol intelectual. Era detectivul cu pipă, aparent impasibil, care ne conducea printre indicii contradictorii și ne fascina. Era un foarte bun profesor, căruia nu-i puteai spune profesor: veșnic tânăr, îl simțeai ca pe un student mai mare și mai știutor. Poetica experimentală pe care Alexandru Sincu o visa și pe care încerca să construiască prin anii ’80 era aproape imposibil de realizat la noi în acea perioadă de sărăcie bibliografică, de lipsă a instrumentelor moderne de cercetare, a posibilității de asociere dintre lingviști, teoreticieni literari și psihologi. Dar cred că dezvoltarea actuală a poeticii cognitive și neurocognitive i-a dat dreptate: era un drum nou și bun, pe care, chiar dacă n-am mers mai departe, ne-am exersat gândirea și imaginația.
Alexandru Sincu a fost un om extraordinar de inteligent, cu mult umor și cu o mare sensibilitate estetică și umană. A ilustrat mai bine decât oricine modelul de altădată al profesorului formator, care citește enorm, cultivă ideile și stimulează gândirea tinerilor, dar care scrie puțin, rar, mai ales despre lucrurile care îi plac cu adevărat. Pentru mulți dintre cei de azi, un universitar care jonglează cu ideile lansându-le generos în efemeritate, fără grija publicării urgente și a punctajelor scientometrice, e greu de imaginat. Cei care au cunoscut luxul și voluptatea discuțiilor pasionate și volatile pot depune mărturie despre valoarea formativă a acestui model. Prin tot ce a oferit studenților săi, Alexandru Sincu a devenit pe drept cuvânt o legendă. Suntem foarte mulți cei care simțim acum tristețea profundă a despărțirii, dar și recunoștința pentru minunata ocazie de a-l fi cunoscut.” (Rodica Zafiu)
„Pentru cei mai mulți dintre cei care ne-am bucurat, la tinerețe, de prezența lui aproape prin orice gest și vorbă formatoare, Alexandru Sincu, om eminamente retras, se retrăsese, începuse să se retragă deja de mult. Într-un Paris ca un nor, ca un mit, ca un vis. Fum de pipă. Ceea ce, într-un fel și mult parțial, ne ajută acum, la retragerea lui cu un pas în plus, peste prag. Cu o ultimă și definitivă eleganță. Voi vorbi deci scurt și aproximativ criptic despre Sandu, (aproape) pentru inițiați, mai mult ca o invitație de a depăna, cândva, împreună, despre el. Este, acesta, un fel de a-i respecta profilul: elegant, misterios, calm, flegmatic, inițiatic chiar, adică (pentru cine nu este evident), pentru vremurile când, deja retras, nu începuse încă să se retragă, subversiv. În memoria lui Sandu Sincu și pentru a-l omagia, voi lansa deci doar câteva semnale: Experimentul Cozia, sau cum ne îndepărtează – ieri, azi, oricând – școala prost făcută (adică, poate, cine știe – rămâne de cercetat, împreună – Școala însăși) de poezie, de literatură. Profund pedagogic, Alexandru Sincu a fost și va rămâne contra-profesorul. Atât deocamdată. Nu s-a schimbat, de fapt, nimic. Acțiunea continuă.” (Bogdan Ghiu)
„Eu nu pot să-i zic decât Sincu. Nici Alexandru, nici Sandu, Sincu, și-atât. Va fi avut și el, de bună seamă, înainte mergători care să se cheme la fel. Treaba lor. Sincu a avut impertinența de a-i dezmoșteni de numele pe care îl vor fi purtat în devălmășie.
Când l-am cunoscut, noi – fiindcă pe Sincu nu l-am cunoscut individual, așa, ca niște firoscoși – eram puștani. Nici chiar de înțărcat, dar nici departe. Eram, în facultate, cocoloșiți pe-o frunză mare de tot, mai mare decât o frunză de lotus, care luneca la vale – sau la deal? – pe ce râu va fi putut să curgă și-ntr-un fel, și-n celălalt.
Pe noi, ăștia făcuți ghem în unduirile minții noastre frățești, Sincu a avut impertinența să ne arate cum am putea să ne gândim. ”Să gândim” ne-au învățat mulți – am avut o baftă teribilă mai ales de niște asistenți nu tocmai încă juni, mai toți cu crampa scrisului, zămislind rarisim vreun textișor de hrănit hulpavul tipar, și vărsându-și, drept urmare, întreaga snagă a minții în ore fabuloase de seminar: Victoraș Ciobanu, Florinache Manolescu, Mișco Pop, Napoleon Rață, Mișu Marta, Silviu Angelescu, C. M. I. -ul, Gelache, Antoaneta-Trotineta, Petrică Nicolau și câți mulți alții, puși care mai de care să ne frământe plămada creierilor.
Să ”ne gândim”, cu reflexivul ăsta absurd de intensitate, ne-a zgurmat unul singur. Sincu avea darul punerii creierului pe masă, într-un creuzet ale cărei margini mângâioase, translucide, abia se ghiceau. Noi, în orice caz, nu le vedeam. Și nici, sunt astăzi convins, protagonistul acestei operațiuni de decalotare.
Mi-e foarte greu să accept că Sincu nu mai este. Pentru universitarii de azi, oamenii lui publish or perish, Sincu e o ficțiune greu imaginabilă. La fel, de altfel, și asistenții de odinioară, mai sus amintiți.
Pentru mine, însă, pentru trăitorii acestei agore implantată într-o lume de hidoasă muțenie, faptul că Sincu nu mai este e scandalos.” (Liviu Papadima)