31 decembrie 2017 — Evocări

Ion Creangă

Pe 31 decembrie 1889 murea de epilepsie și apoplexie în prăvălia fratelui său Zahei, Ion Ștefănescu, aka Ion al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, aka – după numele bunicului matern, David, care învățase carte de la „papistașii” din Ardeal, de unde venea  – Ion Creangă (n., dincolo de orice controverse, pe 1 martie 1837, Humulești, azi cartier în Târgu Neamț). Mama sa, Smaranda, femeie cu școală, spre deosebire de tatăl analfabet, și-a dorit ca fiul să se „ridice” prin singurele căi disponibile pe atunci pentru un fiu de țăran: învățător sau popă. A devenit ceva din amândouă, dar mai ales un mare artist (nu un rapsod popular, cum s-a spus), care scapă din toate canoanele (mai puțin din cel literar). De la mamă a luat nu numai dragostea de carte, ci și epilepsia (coincidență: prima feblețe feminină a lui Nică, Smarada Humulescu, avea același nume cu mama lui și era mai bună la învățătură decât el, dar n-a putut depăși canoanele patriarhatului, devenind doar preoteasă; îi va da, octogenară, un interviu despre IC la Mihail Sadoveanu). Cel mai „specific regional” scriitor român, fără nici o influență externă (în afara motivelor folclorice care circulă), a avut parte de o posteritate critică foarte cosmopolită: prima monografie despre el aparține unui francez (folcloristul Jean Boutiere, 1930), iar relațiile filologilor români au făcut ca, după moarte, să fie mai comentat de cei din afara țării (e drept, din unghi mai ales lingvistic și etnografic). A fost și unul dintre primii noștri scriitori traduși în engleză, inclusiv în SUA.  Despre autorul schițelor despre moș Ion Roată și Unirea/și Vodă Cuza s-a vorbit, nu fără temei, și ca separatist post-unionist, susținător al facțiunii conduse de Nunuță Roznovanu. Preot (diacon) cu școli înalte – seminar teologic la Socola – dar eretic, caterisit în condiții deja celebre, după o căsnicie ratată, soldată cu un băiet prostănac, devenit ofițer, dar tată al unuia dintre principalii noștri arhitecți moderni (Horia Creangă), IC a fost  și un mare pedagog reformator la nivelul școlilor primare. Elaborate singur sau în colaborare, manualele sale de scriere-citire fonetică (Învățătoriul copiilor ș.c., ilustrate cu exemple morale cunoscute) sunt până azi greu de depășit. Ar merita rediscutate pe îndelete. Adevărate nuvele realiste cu substrat folcloric, poveștile sunt niște masterpiece-uri rabelaisiene: de la eposul robust din Povestea lui Harap-Alb la incisiv-demonicele Povestea lui Stan Pățitul, Povestea porcului sau Ivan Turbincă, în care babele și dracii devin personaje irezistibile, de la ambigua Punguța cu doi bani la suculenta Fata babei și fata moșneagului.  S-a făcut mult caz, după 1990, de poveștile sale „corozive”, destinate circuitului informal junimist și editate, prima dată, în 1939 de G. T. Kirileanu (parodia optzecistă a lui Mircea Nedelciu e un omagiu fad, dezamăgitor). Dintre cele păstrate (se spune că ar fi fost mai multe), terestra Povestea lui Ionică cel prost e surclasată de mirobolanta Povestea pulei, cu finalul ei anticlerical-homosexual. Mai „pe ulița mare” e splendida nuvelă licențioasă Moș Nechifor Coțcariul, publicată, nu fără dificultăți, de Maiorescu spre exasperarea „duducăi de la Vaslui”. Modeste sunt compunerile folclorice în versuri, gen Lina Cătălina, iar piesa de teatru Dragoste chioară și amor ghebos la mahala a rămas, probabil, în faza de proiect. Descoperit ca scriitor și adus de bunul său prieten Eminescu la Junimea, a fost apropiat de Maiorescu de când acesta îl numise institutor școlar (drept răsplată l-a botezat cu numele său pe cel mai inteligent mâț dintre zecile avute în posesie). Juca rolul de „bun sălbatic” cu glume și vorbe în doi peri, dar se amuza subțire pe seama domnilor junimiști (mai puțin inteligenți) care-l luau drept țăran naiv. Amintirile din copilărie, mitologicul  pseudo-roman pedagogic de formare în patru părți, este prima noastră carte despre copilărie, o carte „pentru copii și rafinați”, dedicată fiicei lui Maiorescu spre delectare și învățătură („domnișoarei LM”).  B. Fundoianu, a cărui mamă a fost prietenă cu Creangă, vedea în el un Mallarme român, creator de limbaj („donner un sens plus pur au mots de la tribu”), Vasile Lovinescu l-a interpretat coerent prin grilă ezoterică și inițiatică, iar Solomon Marcus a identificat, sagace, în povestirea Cinci pâini structura matematică a șirului lui Fibonacci. Proza cu subiect „târgoveți”, depreciată de Ibrăileanu, are totuși destule surprize – bunăoară, cea despre Popa Duhu, evocat malițios ca inițiator al spiritismului în Iași. Prostia omenească sau Povestea unui om leneș sunt referințe constante ale vieții noastre publice, iar Capra cu trei iezi sau și mai sadica Soacra cu trei nurori au fost discutate drept mostre ale „cruzimii”. Nu i-a plăcut epilepticul Dostoievski, pe care l-ar fi citit; capodopera Ivan Turbincă (scrisă după modelul lui Toderică a lui C. Negruzzi) întâlnește, oricum, literatura rusă, și nu-i de mirare că Valeriu Cristea a fost exegetul amândurora.  Despre puțini scriitori români s-au scris monografii critice atât de multe și de bune ca despre acest brand clasic al Moldovei rurale de secol 19. Din păcate, țiitoarea sa Tinca Vartic, o ignară căzută în patima beției, i-a risipit manuscrisele după moarte, ca pe ceva fără importanță. Nu vom ști niciodată ce-am pierdut, o dată cu ele. Dar ce ne-a rămas e fabulos.

Text de Paul Cernat.

Foto : https://ro.wikipedia.org

128 vizualizări