Liviu Rebreanu, 80 de ani de la trecerea în neființă

Liviu Rebreanu a murit pe 1 septembrie 1944 la Valea Mare (lângă Pitești). În această localitate scriitorul deținea, începând cu anul 1930, o casă în care a creat, printre altele, romanul Răscoala publicat în 1932. În ultimele clipe de viață, Liviu Rebreanu i-a avut alături pe soția Fanny, pe fiica adoptivă Puia Florica Rebreanu Vasilescu și pe prietenul și scriitorul Ludovic Dauș. În memoriile intitulate Zilele care au plecat, publicate în anul 1969, Puia povestește astfel acele clipe:

„La 1:30 mă trezește măicuța:

– Vino repede, Liviu nu se simte bine!

Trezit, plin de grijă, se apropie și Ludovic Dauș.

Tata tușește potolit, rar, neforțat, cu un ciudat zgomot interior, ca un gâlgâit.

Ochii înlăcrimați, albaștri-violeți, strălucesc ca două stele și urmăresc tot timpul pe soția lui, pe măicuța. Înfiorată de tot și de toate, nu găsesc în pripă cofeina, cardiazolul, pe care totdeauna le așez chiar eu cu mâna mea în același loc, la îndemână. Le știu acolo, dar nu dau peste ele. Răscolesc aiurită printre fiole; mai târziu aveam să văd că le luasem de zeci de ori în mână și le pusesem înapoi.

A încetat să tușească. Ne face semn că nu-i mai trebuie nimic. Îi apuc mâinile să i le fricționez cu esență de roze. Sunt reci și, dacă le las, cad grele, ca de plumb.

Nu se uită decât spre mama. Ca și cum aș vrea să mă încredințez dacă știe că sunt lângă el, întreb:

– Tui scump, nu mă mai cunoști?

Întoarce fără grabă privirea înlăcrimată spre mine.

– Cum să nu te cunosc, Puia? Nu ești tu doar fetița mea mult iubită!

Apoi din nou, privind în ochii soției lui, rostește încet, deslușit, ultimele lui cuvinte:

– Nu te speria Fanny dragă, ai răbdare și încredere!

Fără nici un geamăt, fără nici un oftat, pleoapele s-au închis. Pe obraji alunecau lacrimi mari…”.