15 iulie 2021 — Dezbateri culturale

„mini-Cafeneaua critică” on-line #47 | Mircia Dumitrescu și Ion Bogdan Lefter

Invitat astăzi la „mini-Cafeneaua critică” de pandemie este graficianul, pictorul, sculptorul Mircia Dumitrescu. Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

„Eu am învățat de la domnul Nicolae Breban un lucru: dacă vrei să fii profesionist trebuie să-ți faci un program ordonat de muncă. Indiferent că ai sau nu ce face, te așezi la masă și lucrezi. Nu găsesc că este o muncă deosebită, îmi face plăcere. Am un program ordonat. Mă bucur că nu mai sunt în învățământ, mi-a luat foarte mult timp, foarte mulți nervi. Învățământul e o meserie foarte grea”, spune Mircia Dumitrescu.

„Desenul e ca și alfabetul. Poți să scrii mare sau poți să scrii mic. Alfabetul, pentru orice scriitor, este cel pe care-l învață în școala primară. Ce caută prin desen un artist este în primul rând să înțeleagă spațiul. Să dea privitorului cea de-a treia dimensiune, să nu rămână la ideea de platitudine. Această bătălie te împinge în toate direcțiile meseriei tale. Spun acest lucru pentru că tot repet o frază pe care am descoperit-o într-o carte a lui Roland Barthes, care era unul dintre cei mai iubiți dintre scriitorii moderni: «Am greșit pentru că toată mișcarea pe care am creat-o a început să piardă omul. Nu mai vorbește de el, de interior». Spun acest lucru pentru că am găsit o frază în discursurile lui, unde vorbește despre noi, gravorii: Gravura este o artă excepțională, asemănătoare cu muzica de cameră, interiorizată, departe de toate lucrurile, «dă de gândit ochiului și de lucru mâinii». La ora actuală, e destul de complicat, computerul ne împinge spre o artă vizuală fără efort. Or, noi, în gravură trebuie să avem mâna funcțională. Eu cioplesc cu cuțite japoneze, pentru că sunt foarte ascuțite. Și, întrucât nu am mușchii prea bine dezvoltați, tai în lemn cu niște aparate electrice precum drujba,  dar asta nu înseamnă că nu lucrez și cu dălțile, pentru că nu se poate altfel. Primele dălți pe care mi le-am cumpărat erau unele austriece și țin minte că un tocilar m-a întrebat câți bani vreau pe ele, așa oțel bun aveau”, mărturisește Mircia Dumitrescu.

„Am o experiență de viață și pot spune că noi, oamenii, uităm repede. Bunicul meu a murit la Soultzmatt, acolo unde a și fost înmormântat. Dacă nu apărea cartea lui Jean-Yves Conrad, «Calvarul prizonierilor români din Alsacia și Lorena», nu aș fi știut nimic de el. Numele lui era Ion Dospina, un nume rar. Bunica mea nu a mai știut nimic de el și nici despre cum a murit. Și nici nu a fost împroprietărită (așa cum li s-a promis soldaților români), pentru că nu avea boi. Dacă nu era acest francez care să alerge și să-mi dea, exact atunci când s-au împlinit 100 de ani de la moartea bunicului meu, certificatul de deces semnat de cei de spitalul de acolo n-aș fi aflat niciodată ce s-a întâmplat cu el. Lumea noastră n-a făcut nimic pentru acei oameni. Au fost uitați. Se va uita și pandemia. A fost gripa spaniolă, dar s-a uitat. Nu va mai ține minte nimeni nimic nici despre pandemie. Poate se va vorbi despre faptul că am ajuns să nu ne mai privim, să nu ne mai întâlnim față în față. Să mergi pe stradă cu masca la gură, să zâmbești cuiva și să-ți dai seama că nu ți se vede zâmbetul este ceva îngrozitor. Prin ecranul calculatorului se simte o distanțare. Poate e undeva o lecție. Poate asta e bucuria lecției pe care am trăit-o. Nu am mai putut să ne atingem, să fim cum spunea Nichita Stănescu altădată: «îmbrățișarea chipului cu chip sărut se numește./ Numai chipul se îmbrățișează cu chipul, căci brațele sunt făcute pentru ararea câmpului». Această comunicare față în față este importantă. Ne-au mutilat puțin lipsurile acestea, nu boala propriu-zisă. Noi am suportat multe. Occidentul nu știe ce am suportat noi”, afirmă graficianul Mircia Dumitrescu.

„Cafeneaua critică” este inițiată și realizată de criticul Ion Bogdan Lefter, profesor la Facultatea de Litere a Universității din București.

Urmăriți mini-Cafeneaua critică aici:

82 vizualizări