Mozaic scriitoricesc în po-stări sufletești #6

„Cred că omul s-a născut să fie singur – filosofa poetul. Tot ce a creat este o ieșire din singurătate. Faptul că am scris este o trădare a singurătății.”

Altă dată supărat, de o opinie critică, mi-a mărturisit: „Eu nu sunt nici primitiv, nici rafinat. Nu mă las furat de instincte și nu mă străduiesc să ofer celor din jur un model cultural. Sunt simplu ca o frunză. Trăiesc total și mă las copleșit de senzație. Natura nu se întoarce înapoi și nu se încarcă cu ce nu-i aparține. Ea curge și orice curgere firească sugerează simplitatea.

Ca să înțelegi tragismul condiției umane – îmi explica Bacovia angoasa existențială – trebuie să cobori până la străfundurile ființei, până la infrabiologic, acolo unde sufletul gol-goluț tremură de frig, de teamă, de lașitate…

Mizeria socială, deci sărăcia și depravarea, alături de mizeria fizică – lipsurile și bolile – ce sursă cumplită de poezie!”

Tudor Opriș, „Întâmplări și oameni, Mentorii literaturii din adolescență – Bacovia cel necunoscut”, 2001