Ne-a părăsit poetul, traducătorul și prozatorul Constantin Abăluță

Ne-a părăsit poetul, traducătorul și prozatorul Constantin Abăluță, unul dintre numele de prim-plan ale liricii românești din ultimele șase decenii. Pe 8 octombrie ar fi împlinit 87 de ani.

Arhitect de formație, s-a dedicat din 1969 literaturii, ilustrându-se însă și ca artist plastic – inclusiv în expoziții personale sau în grafica propriilor volume. De la post-realismul socialist din debutul cu Lumina pămîntului (1964), trecând prin onirismul post-suprarealist (Unu, 1970) și experimentalismul plastico-poetic din Ewww/Erre (1972) până în… post-douămiism, a trecut dezinvolt prin multe „vârste” ale poeziei, fără a-și trăda formula interioară. Rămâne totuși un „șaptezecist” înrudit cu mari sensibili introvertiți ai epocii, de la M. Ivănescu și Petre Stoica la Vasile Vlad, dar și cu suprarealiști precum Gellu Naum sau post-suprarealiști ca Nora Iuga. Bibliografia sa poetică e vastă, cu puțini termeni de comparație în poezia noastră postbelică: multe zeci de volume.

Ca sensibilitate era un beckettian și un kafkian discret, excelent poet al „tăcerii”; minimalist avant la lettre în unele culegeri, cronicar al banalului și absurdului existenței mărunte (v. piese de rezistență precum Obiecte de tăcere, Drumul furnicilor ș.a.), experimental câteodată (Statuia care vomită), livresc-parabolic alteori (Cîrtița lui Pessoa), cu o gamă extrem de largă de formule. Beckettiene sunt și exercițiile sale dramatice (Terasa, 2002). A cochetat, eficient, și cu proza, în registru absurdist-oniric sau de atmosferă: povestirile din Ultimele știri de pe planeta simetrică, 1981, romanul Groapa roșie, 2004 ș.a.; volumul meu preferat în domeniu este funambulescul, borisvianescul ghid al străzilor din Întâmplări imaginare pe străzile Bucureștiului: umil ghid pentru potolit pohtele suprarealiste ale nației de călători și cititori de ambe sexe, ale copiilor și copilelor și uneori (cu osebire în zi ploioasă) ale vreunei mâțe (2010) și ruda sa apropiată, „romanul grafitti” Elicea lui Urmuz (2017). În anul 2000 a publicat în două volume masive una dintre cele mai bune antologii poetice postdecembriste, „Poezia română după proletcultism”, cu limitele propriei subiectivități și cu insight-uri critice valoroase. Foarte cultivat, la curent cu cele mai noi tendințe ale poeziei internaționale, a fost, intermitent, eseist, cronicar plastic și teatral, critic literar de fină calitate (v. culegerea din 2009, Regal poetic). A fost și un traducător prodigios, din autori afini precum Charles Baudelaire, Samuel Beckett (din care a tradus singur sau în colaborare cu soția sa, Gabriela Abăluță), Edward Lear, Wallace Stevens, Charles Cros, Cesare Vallajo, Michel Deguy, Dylan Thomas, între mulți alții. Unele traduceri din poezia anglo-americană au fost realizate în colaborare cu anglistul Ștefan Stoenescu, și el recent dispărut dintre noi; pentru cine nu știe, Șt. S. a fost cel care a introdus în literatura română conceptul de postmodernism, în postfața Meditațiilor în imponderabil de Franck O’Hara (1980) traduse împreună cu Abăluță.

Nu era un autor „clasat”, ci unul dintre rarii noștri poeți prezenți în conștiința celor mai noi generații, un model și un spirit afin.

Dumnezeu să-l odihnească!

Paul Cernat, critic literar, publicist și eseist