Nicolae Manolescu – 85

Muzeul Național al Literaturii Române organizează marți, 26 noiembrie 2024, ora 17.00, în Sala Iosif Naghiu, Calea Griviței 64-66, un remember dedicat criticului și istoricului literar Nicolae Manolescu.

Participă: Mircea Martin, Varujan Vosganian, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Cistelecan, Gabriel Chifu, Paul Cernat, Ioan Cristescu.

„Nicolae Manolescu s-a născut la 27 noiembrie 1939 la Râmnicu-Vâlcea, în familia unor profesori de liceu cu opțiuni liberale. Tatăl, Petru Apolzan, fusese numit profesor de filosofie la Sibiu pe locul lăsat vacant de Emil Cioran, plecat la Paris. Mama, Sabina, a fost profesoară de franceză, printre elevii ei numărându-se și Virgil Ierunca. Adolescența și tinerețea i-au fost marcate de condamnarea politică a părinților, ca urmare a unei erori judiciare; viitorul critic va fi înfiat de bunicul matern, schimbându-și, cu această ocazie, numele. În 1962 devine licențiat al Facultății de Filologie a Universității din București cu o teză despre Dimitrie Anghel condusă de profesorul Dumitru Micu – care îi va gira debutul în volum, cu tributul Literatura română de azi. 1944-1964 (1965), scris în colaborare. Adevăratul debut editorial îl reprezintă însă culegerea de eseuri din 1966, Lecturi infidele, unde tânărul critic forțează la maximum limitele liberalizării post-staliniste, începând chiar cu titlul sfidător, memorabil. Cu același aplomb participă, în anii următori, la principalele «bătălii» ale generației sale, în prima linie a reabilitărilor estetice. În 1968, Antologia poeziei române moderne «de la Bacovia la Emil Botta» va genera, prin sumarul ei sfidător, un scandal politic, fiind dată la topit. O forțare a limitelor libertății permise de Sistem e și lucrarea de doctorat (Opera lui Titu Maiorescu) respinsă în 1970 din motive ideologice (publicată totuși sub titlul Contradicția lui Maiorescu) și admisă abia în 1974. Cartea conține, deopotrivă, un exercițiu hermeneutic strălucit (preponderent psihanalitic) și un credo critic, scris cu impetuozitate și farmec. Micul eseu monografic din 1976 despre Alexandru Odobescu nu a avut receptarea meritată. A avut-o însă Sadoveanu sau Utopia cărții, cea mai spectaculoasă relectură critică postbelică dedicată unui autor clasic român și cel mai bun refresh critic despre Sadoveanu. Debutul în calitate de cronicar literar datează de la începutul anilor 60, sub auspicii călinesciene și cu minimele concesii necesare epocii. Nonconformismul polemic, libertatea și directețea într-o lume profund inhibată, curajul verdictului tranșant, claritatea stilului și vioiciunea ideilor, refuzul dogmatismului scientist al criticii universitare, toate acestea și încă altele vor răspunde ulterior noului orizont de așteptare al publicului post-«obsedantul deceniu»; ele fac mereu diferența, impunându-l ca primus inter pares. Activitatea foiletonistică va deveni prodigioasă, întinzându-se pe mai bine de patru decenii. Manolescu a fost nu doar cel mai longeviv, ci și mai prestigios cronicar literar al literaturii române. Doar o mică parte (esențială) a cronicilor a fost reluată însă în volume (trilogia Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, 2001), proiectul editării complete a lor rămânând, din păcate, o himeră.

Încă din facultate, viitorul critic a beneficiat de susținerea unor profesori și activiști «luminați» care-i vor sprijini, în anii liberalizării, cariera universitară. Principalul protector a fost emulul călinescian George Ivașcu. Om de presă experimentat și bun diplomat, acesta e artizanul transferului de la Contemporanul (unde Manolescu s-a afirmat) la România literară (unde va cunoaște deplina consacrare și face echipă cu cei mai valoroși critici de întâmpinare ai generației sale: Eugen Simion, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Mircea Iorgulescu). Din 1978, Manolescu girează, în calitate de lider al «Cenaclului de Luni» de la Literele bucureștene, nucleul dur al poeziei «generației 80», pe care o legitimează în răspăr cu deriva neodogmatică a regimului ceaușist; interzicerea, în 1983, a cenaclului va contribui la aura sa opoziționistă, fără a se putea vorbi de disidență propriu-zisă. Experiența contactului cu elita noilor generații transpare în trilogia Arca lui Noe (1983) cel mai bun studiu despre romanul românesc și operă fanion a criticii autohtone; tipologia stilistică influențată de A. Thibaudet, L. Goldmann și E. Auerbach a făcut inclusiv carieră didactică; trebuie amintit faptul că, alături de Eugen Simion (principalul competitor), Manolescu a girat, încă din deceniul al nouălea, manuale de literatura română pentru licee, audiența cronicilor sale (susținute inclusiv de posturile occidentale de radio) fiind amplificată, astfel, la nivelul canonului didactic. Tot alături de Simion (și de Matei Călinescu, emigrat între timp în Statele Unite) el va arunca în irelevanță vechile bariere dintre critica de întâmpinare și cea universitară. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori ai Literelor bucureștene; ținut două decenii ca lector în anii regimului comunist, devine «profesor plin» imediat după aceea, cursurile sale făcând, de fiecare dată, amfiteatre supraaglomerate.

O performanță a lui Nicolae Manolescu – ca și a lui G. Călinescu, între interbelici – a fost de a acoperi, cu strălucire, întregul spațiu de joc al literaturii române: de la foiletonistică la monografia reevaluativă despre autori canonici, de la eseu (seria Temelor e o bijuterie a eseisticii literare autohtone) la studiile teoretice de anvergură aplicate prozei și poeziei. Chiar dacă nu se ridică la nivelul Arcei…, volumul Despre poezie (1987) a deschis drumuri, la noi, în teoria genului liric, lansând câteva formule memorabile (ex. cea a «poeților pereche»). O ridicare a mizei și o summa a criticii manolesciene va fi Istoria critică a literaturii române, al cărei prim volum, elaborat înainte de 1989, vede lumina tiparului abia în 1990. Abandonarea temporară a uneltelor, în 1993, vine ca o consecință inevitabilă a intrării în politica de partid. Abilul politician al literaturii din anii comunismului va încerca, idealist, să umple vidul de competență al politicii postdecembriste înființând un partid alternativ de esență civic-liberală (Partidul Alianței Civice); ratează, in extremis, candidatura la prezidențiale în 1992, reușind să atragă totuși în politica mare – pentru prima și singura dată după 1990 – o întreagă elită scriitoricească. Fără a avea pregnanța discursurilor parlamentare ale lui Titu Maiorescu, marele model, comentariile politice din epocă, parțial editate în Dreptul la normalitate. Discursul politic și realitatea (1991) rămân un document semnificativ. După patru ani de activitate parlamentară ca senator, eșecul dramatic la alegerile din 1996 duce însă la căderea în irelevanță a formațiunii. Manolescu părăsește viața politică – nu și pe cea publică. Se implică în susținerea manualelor opționale pentru limba și literatura română și polemizează pe mai multe fronturi (nu toate inspirate); admirator al lui Bernard Pivot, moderează talk show-uri de televiziune, «Profesiunea mea, cultura» de la PRO-TV fiind de referință. După 2004 capătă și funcții de reprezentare externă (ambasador al României la UNESCO din 2006); devine membru al Academiei Române și, eliberat de alte servituți, revine la Istoria critică…, pe care o finalizează în 2008 cu rezultate controversate.

Replică a marii Istorii călinesciene din 1941, polemică și extrem de ambițioasă, sinteza manolesciană se resimte de pe urma elaborării în mai mulți timpi, nivelul scăzând vertiginos cu cât se apropie de prezent; următoarele ediții vor amenda parțial lacunele din prima. Remarcabile sunt în schimb paginile memorialistice din Viață și cărți (Cititul și scrisul/Scrisul și cititul) sau «zarifopolienele» Inutile silogisme de morală practică. Susținut de o întreagă intelighenție reformistă, adulat de cea mai mare parte a tineretului literat, criticul devine, în 2005, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, funcție pe care o va deține până la moarte. Avea să devină și etapa sa cea mai contestată – mai ales după 2013, când se renunță la regula celor două mandate obligatorii. Pierde treptat sufragiile noilor generații, atrase de modele progresiste, și face tot mai mult figura unui defensor al «vechii lumi». Majoritatea comunității literare totuși îl susține. Cu toate eșecurile de parcurs, autoritatea sa intelectuală rămâne copleșitoare.

Călinescian prin șarm, a fost un lovinescian în planul opțiunilor ideologice liberale și un apologet maiorescian. Autoritatea sa a fost și un exercițiu de seducție prin firescul, libertatea și inteligența discursului critic. Alături de Eugen Simion, a fost principalul constructor al canonului literar din România post-1965. Literatura română postbelică, în ce are ea mai bun, nu poate fi concepută în absența sa.” (Paul Cernat)