„Poezie și creație” #163 | Virgil Ogășanu și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este maestrul Virgil Ogășanu, un mare actor român care a avut parte de roluri frumoase şi autor al unui număr respectabil de portrete scenice despre care critica de specialitate a scris bine, foarte bine. Sunt peste 50 de ani de când Teatrul Bulandra l-a primit în marea lui familie. Virgil Ogăşanu s-a dezvăluit aşa cum este. Un om cald, un actor pentru care teatrul rămâne profesiunea de credinţă, posesor într-un grad ridicat de intuiţie, inteligenţă, cunoaştere, cultură, entuziasm şi disciplină. A ştiut întotdeauna să întindă o mână către spectator, către omul din sală venit să-l vadă. Un gest de credinţă, de artă adevărată. Chipul său poartă un amestec de mirare blândă şi seriozitate atentă.

Nu a crezut că va avea posibilitatea de a deveni actor. Venea dintr-un oraş în care nu exista un teatru permanent, doar trupe ambulante de la Craiova sau Bucureşti. „Venea şi teatrul de estradă cu Sergiu Malagamba, cu Gică Petrescu. Mă duceam la ele, căci ce era să faci în orăşelul acela unde atunci când erau meciuri mergeam în parc şi ascultam la cele două difuzoare puse acolo!?! La şcoală ni s-a propus să facem o piesă de teatru, şi acolo am descoperit că pot juca. Pe cuvânt dacă eu credeam ce mi se spunea! Ziceam că toată lumea glumeşte când îmi spunea să mă fac actor. Nici nu-mi trecea prin cap, mai ales că tatăl meu voia să mă fac medic veterinar. Tata a avut îndoieli, dar mama m-a susţinut. Am fost două mii de candidaţi pe 80 de locuri. Institutul era pe cheiul Gârlei, unde e Teatrul Bulandra. O mare de oameni aştepta. Am avut emoţii pentru că ştiam că în sală sunt personalităţi precum Costache Antoniu sau Ştefan Ciubotăraşu. Când am intrat am văzut reflectoarele mari, acum îmi par nimicuri, dar atunci mi se păreau uriaşe. «Cum te numeşti?», «De unde eşti?», «Ce ne-ai pregătit?». Aveam un repertoriu, şi ei alegeau ce să spun. Au ales «Zdreanţă». Recitam şi am simţit cum un picior începe să-mi tremure. Cu cât căutam să mă stăpânesc, cu atât era mai rău. M-au oprit. «Stai jos, ia un pahar cu apă». S-au purtat cald cu mine şi mi-am revenit. Mă beşteleam în mine «Cum e posibil?». Dar am intrat. Am fost coleg cu Mariana Mihuţ, cu Vali Seciu, cu Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ştefan Radof, Costel Constantin, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel… Am avut noroc”, mărturisește maestrul Virgil Ogășanu.

„În teatru e nevoie de puţină disciplină. Altfel, nu s-ar putea face nimic. Disciplina trebuie să fie mai mare decât în armată. Nu este vorba despre una impusă, bineînţeles. Dar, ca profesionist, trebuie să-ţi impui singur să-ţi respecţi partenerul, să nu vorbeşti urât despre el. Noi suntem parteneri, nu colegi. Colegi suntem pe stradă. La teatru, suntem parteneri, suntem nişte instrumente, rezonăm unul faţă de celălalt. Nu-i poţi spune vorbe grele partenerului tău, şi după aceea să joci pe scenă, faţă în faţă. Trebuie să ştii să-ţi asculţi partenerul, să comunici cu el, să-ţi pui imaginaţia la lucru. Am fost în Anglia, era o cofetărie închisă, dar grădina era plină cu vreo 2000 de oameni care stăteau la mese, dar nu mânca nimeni, nu bea nimeni. Doar stăteau acolo. Am întrebat ghidul care ne conducea şi el ne-a spus: «Sunt actori. Aşteaptă poate vine cineva de la vreo casă de filme să-i ia». Aveam 28 de ani şi în clipa aceea am înţeles, pentru toată viaţa, că această profesie nu o pot face decât aici. Eşti în slujba limbii tale”, spune Virgil Ogășanu.

„Pirandello spunea aşa de frumos: «Să dai iluzia că e adevărat ceea ce nu este!» Mie nu-mi place să spun meserie, ci profesie. Meserie îmi sună ca fiind ceva mărunt, îmi sună prea tehnic. Eşti de meserie violonist, e prea puţin. Vocaţie… Actoria nu se învaţă. Ca şi viaţa, nu se poate învăţa”, a încheiat Virgil Ogășanu.

Filmare și montaj: Dan Marinescu
Credit foto: Dan Marinescu
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Accesați „Poezie și creație” aici: