„Poezie și creație” #180 | Lucian Muscurel și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este actorul și regizorul Lucian Muscurel. Profesor de artă dramatică în Suedia, țară în care s-a stabilit din 1980 alături de soția lui, actrița Liliana Tomescu, Lucian Muscurel s-a născut la 17 iunie 1947, la Bucureşti, a urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, absolvind în anul 1971, la clasa profesorului Constantin Moruzan.

A interpretat cu succes câteva roluri pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, a câștigat concursul pentru un post atât la Ploiești, cât și la Nottara, dar a ales într-un final Teatrul „Ion Creangă”. Radioul a fost spațiul unde s-a simțit acasă multă vreme, până la plecarea din țară și stabilirea în Suedia. Acolo, timp de peste 30 de ani, activitatea sa principală a fost pedagogia de teatru. În paralel cu această activitate, Lucian Muscurel a lucrat ca regizor, coregraf de lupte scenice şi ca actor de televiziune şi radio. De altfel, în cadrul întâlnirii noastre recunoaște că a jucat numai duri și bandiți în filmele pe care le-a făcut în Suedia.

Invitația la „Poezie și creație” a venit în urma unor argumente serioase. Cel dintâi. Acum câțiva ani, la 12 august 2019, în Grădina MNLR a avut loc un eveniment deosebit. A fost sărbătorită, alături de prieteni dragi, colegi, apropiați, simpli spectatori, la împlinirea a 90 de ani, actrița Liliana Tomescu. Toți cei prezenți și-au amintit de mâinile ei frumoase, care păreau că se află în posesia unui alfabet numai al lor. Atunci, Lucian Muscurel ne-a trimis o fotografie realizată de maestrul fotograf Liana Grill cu mâinile Lilianei Tomescu. Au promis că la următoarea călătorie în România vor trece pe la muzeu și ne vom îmbrățișa, dar, din păcate, minunata actriță avea să urce în luntrea lui Charon la 22 octombrie 2021. Între timp, alte două minunate doamne care au participat la acel eveniment din Grădina MNLR, Sanda Manu și Anda Caropol, aveau s-o însoțească în acea călătorie. Din fericire, anul acesta Lucian Muscurel a venit în România și a trecut pe la Muzeu să stăm de vorbă chiar în locul unde a fost evenimentul despre care povesteam. Și, ce minune, în Mansarda MNLR a fost deschisă o expoziție a artistei despre care ne-a vorbit cu atâta admirație, Liana Grill, expoziție pe care am vizitat-o împreună. Mici sincronicități care vorbesc de la sine despre lucruri care au fost scrise să se întâmple. Am vorbit cu Lucian Muscurel despre teatru, despre viață, despre soartă, despre șansă, despre taine, despre gesturi, despre oameni.

„Ai nu numai dreptul, ai datoria sacră de a alege ce este mai bun. Dacă îți place o poezie, dacă spiritul ei îți spune foarte mult atunci când o citești pentru tine, în gând, când te atrage iar și iar cu ideile și te impresionează noblețea limbii acelei poezii, spune-ne-o și nouă, fă-ne-o și nouă cunoscută, deși presupui că o știm, recită-ne-o, dacă vrei, în spiritul tău, curat, neinfluențat, ne-complexat, în limba ta aparte, încearcă să fii singur cu tine și în fața noastră și nu ne va fi greu să recunoaștem si să punem asupra ta pecetea unei personalități distincte. (…) Și iată că tânărul Lucian Muscurel este un erou exemplar. Nu numai că a recitat interesant, inteligent, uimitor de plin de gânduri și de sensuri, dar cred, sper, poetul însuși, agitat și cu o fire amară, s-a înseninat o clipă, despovărat de grijă, ideile lui atât de generos omenești atingând cu precizie punctul nostru cel mai sensibil. Poemul «Vine iarba», un poem excelent, a avut succes de public. Ce ne putem mai mult dori ?”, scria în România literară Constanța Buzea, la 29 aprilie 1970, despre Lucian Muscurel și talentul său la rostit poezie. Al doilea argument.

„A spune versuri și a trezi interesul autentic al spectatorului e un lucru foarte greu. Am văzut mulți actori, mulți cu experiență, reușind mai mult sau mai puțin… Greu mă prindeau. În majoritate auzeai așa, un fel de litanie ca bocitoarele (fără har) de la țară. Iarăși, în afară de Mihai Popescu spunând poemul lui Eluard «În numele tău, Libertate», nu știu să fi avut vreodată vreo bucurie. Credeam, pur și simplu, că poezia e destinată numai cititului «în gând», eu cu mine, în singurătate, că nu nu are nimic de a face cu scena și cu actul teatral. Apariția în «arena spusului de poezie» pe la începutul anilor 70 a actorului Lucian Muscurel mi-a dat peste cap toate aceste teorii. El reușea, cum nu văzusem până atunci pe nimeni altul, să ne răscolească, să ne facă să respirăm la unison, så râdem, să plângem, pe toți cei adunați indiferent unde, într-o sală de teatru, într-un club sau în arena unui stadion. Toți își țineau răsuflarea indiferent că era vorba de «Rică» sau «După melci» sau cine știe ce abstracție suprarealistă pe care el o traducea pentru noi în imaginile cele mai vii, dramatice și captivante cu putință. Adevărate momente de teatru unic! Mai încoace și când e vorba de stadioane, căci și acolo l-am văzut, nu știu decât anumiți cântăreți de Rock (talentați) capabili de a stăpâni astfel de scene, însă nu cu ajutorul Poeziei. Am încercat să fur de la el – imposibil”, scria Liliana Tomescu, la Stockholm, în martie 2019. Al treilea argument.

„Într-o bună zi, după un recital, mă trezesc cu o doamnă respectabilă care mă trage deoparte. M-a întrebat dacă vorbesc franceză și am spus da. Aflu că reprezintă Festivalul de Teatru de la Avignon. Mă întreabă dacă știu despre ce e vorba. Da, știu, îi răspund. Atunci mă întreabă dacă aș fi în stare să fac acolo ceea ce m-a văzut făcând la București, desigur, cu o adaptare în limba franceză a repertoriului meu. Da, îi răspund, nicio problemă. Bine, în curând vei primi o invitație oficială. Bine, aștept. Discuția avea loc în octombrie. Am întrebat-o: cunoașteți regulile de obținere a unui pașaport și viza de ieșire în afara României? Da, mi-a răspuns: orice cetățean al României poate călători în Occident, cu o condiție: cu cel puțin trei luni înainte de dorita plecare să primească o scrisoare de invitație. Bine zic, văd că știți, aștept. Festivalul începea la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie al anului ce urma. Au trecut lunile. Nimic. Ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai. Nicio invitație. Scriu la direcția Festivalului. Mi se răspunde că invitația semnată de către însuși directorul Festivalului, Jean Vilar, care avea pe ea cele trei chei de aur ale orașului, a fost trimisă din ianuarie. Unde, la ce adresă? La adresa Institutului de Teatru de la București. Amețesc, înnebunesc. Intru furtunos în cabinetul rectorului. Da, îmi răspunde cu un zâmbet zeflemitor, îmi amintesc, parcă a venit ceva în numele tău prin ianuarie. Unde-i ?! Caută în niște sertare, apoi în ceva dulapuri și o scoate. Invitația strălucea de la distanță cu cele trei chei aurite ale orașului Avignon. Smulg hârtia, mă reped la «Grădina cu cai», la Pașapoarte. Urlând în gura mare, ca oameni ce stăteau acolo la coadă să mă ierte, intru în forță chiar în biroul celui care se pare că avea ultimul cuvânt. Cu hârtia în mână, îi spun să-mi dea un pașaport să plec să reprezint România la cel mai important Festival de teatru din lume, îi spun că sunt așteptat, că însuși directorul Festivalului, Jean Vilar, a semnat invitația. Îmi ia scrisoarea de invitație din mână, pune picioarele lungite pe masă à l’américaine, citește scrisoarea și, cu un rânjet, împăturește meticulos invitația și o rupe în bucăți. Apoi se ridică și-mi trântește printre dinți: «Cum îți închipui bă, nenorocitule, că vei primi vreodată vreun pașaport. Afară! » Ce credeți? Unde m-am repezit prima oară, când, după ani, am fugit în lumea liberă? La Avignon, bineînțeles”, a mărturisit Lucian Muscurel.

Credit foto: Dan Marinescu
Filmare și montaj: Dan Marinescu
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți interviul cu Lucian Muscurel aici: