„Poezie și creație” | Camelia Maxim și Loreta Popa

Invitată astăzi la „Poezie și creație” este actrița Camelia Maxim, căreia îi suntem recunoscători că a acceptat interviul înaintea premierei spectacolului „Băieții de zinc”, regia Yuri Kordonsky, la Teatrul Bulandra.

Născută la 4 octombrie 1960, la Hunedoara, Camelia Maxim este absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, promoţia 1983 – Facultatea de Actorie de Teatru, Film şi Televiziune, la clasa prof. Grigore Gonța. A jucat mai întâi pe scena Teatrului din Satu Mare, apoi a Teatrului de Stat din Ploiești, după care a ajuns la Teatrul Odeon din București. Din 2001 este actriță la Teatrul Bulandra. Când rostești numele Cameliei Maxim îți vin imediat în minte nu doar seriozitatea şi convingerea cu care trăiește și vorbește despre profesia aleasă, cât mai ales modestia specifică marilor spirite. Actorul n-ar putea fi un bun actor dacă n-ar fi un om real, firesc, aceasta fiind însăși plămada artei lui. Am vorbit despre taina poeziei care nu se cere niciodată povestită, despre clipa de har care poate lumina acumulările de spirit, despre anii studenției, despre cel mai recent rol, despre oamenii importanți pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții.

„Sunt un om extrem de riguros și disciplinat și cred că în profesia noastră, care presupune foarte multă tulburare, înainte de orice e nevoie de rigoare și de disciplină, pentru că e o profesie colectivă. Plecând de la punctualitate, respect față de celălalt, dar și față de echipă, lucrurile fixate cu regizorul trebuie să rămână pe un anumit drum. Oricât ne-am dori noi sau am simți că imaginația, după un număr de spectacole să zicem, ne-ar ajuta să mergem și pe alte drumuri, cred că trebuie să ai un soi de loialitate față de ce s-a născut împreună, ce s-a creat împreună. Odată intrat pe scenă, ceea ce înseamnă un mare privilegiu, e păcat să nu te concentrezi atât cât poți, și așa fiecare avem limitele noastre, să nu încerci, să treacă timpul pe lângă tine. Trebuie să fii tot timpul în condiția de start, ca la sportivi. Ți se oferă, trebuie să încerci. Să nu aștepți totul de la regizor. E o colaborare. Trebuie să fii apt de a te întâlni cu spațiul, cu textul, cu universul, cu colegii. Din toate punctele de vedere. Nu sunt vorbe mari”, mărturisește Camelia Maxim.

„Se întâmplă câteodată să apară cineva la momentul care trebuie, cu textul care trebuie și să întâlnească actorii care trebuie. Eu cred că «Băieții de zinc» a fost o întâlnire așa. M-am trezit dintr-odată la o întâlnire cu un regizor care a propus un text, într-o anumită distribuție, care a fost exact ceea ce aveam nevoie la momentul respectiv. Am fost luată pur și simplu și așezată exact unde aveam nevoie. Mi s-au dat exact cuvintele pe care aveam de gând să le spun. A fost exact energia de care aveam nevoie. Întâlnirea cu colegele de care aveam nevoie. Și cu Yuri Kordonsky. Pe urmă, sunt lucruri care țin de specificul profesiei noastre, o atmosferă atât de plină de căldură și de înțelegere, atât de încărcată emoțional. Am trăit multe care nu se văd, e un flux care a circulat între noi, cele șapte, de fapt opt, dacă-l adaug și pe Yuri, dar și tehnicul, toată lumea implicată în spectacol. Pare un paradox, deși am plutit pe nori, am trăit lucruri care au sfâșiat și sfâșie de fiecare dată. E foarte greu și pentru colegele mele, dar și pentru mine. E dureros să asculți. Mă gândesc, nu o dată, pentru că sunt ultima mamă: «Dumnezeule, oare o să mai pot să spun ceva?» Trebuie să pot. Mi-e foarte greu. Sunt mărturii ale unor ființe reale, sunt documente reale. În același timp mă simt solidară cu ele, simt că formăm o singură voce, simt un soi de camaraderie, suntem ca pe front acolo. E ca și cum am fi o singură ființă”, afirmă Camelia Maxim.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect realizat și coordonat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: