„Poezie și creație” #119 | Paul Chiribuță și Loreta Popa

Invitat astăzi la „Poezie și creație” este Paul Chiribuţă, personalitate de anvergură internaţională în domeniul teatrului. A fost distins de statul francez cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, profesor la Académie théâtrale de l’Union din Limoges şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. În septembrie, actorul Paul Chiribuță a aniversat 50 de ani dedicați scenei la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, unde a jucat în „The Night Alive”, și „Avarul”.

Și-a început drumul la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, apoi a venit la București. Ajuns la Bulandra, pe lângă faptul că l-a secondat pe Silviu Purcărete la direcţia teatrului, și-a început şi cariera pedagogică, care avea să devină o preocupare majoră. A continuat apoi în Franţa, odată cu numirea lui Silviu Purcărete la direcţia Centrului Dramatic Naţional Limoges. În 2009 a revenit în ţară la UNATC Bucureşti ca profesor la catedra de Arta Actorului, iar între 2013-2016 a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teatru.

„Perioada pandemiei n-a fost ușoară. Mi-am văzut cum studenții chinuindu-se, mi-am văzut colegii trecând prin momente dificile, mai ales cei care nu erau angajați. A fost o perioadă groaznică. Teatrul înseamnă legătura directă care se stabilește între scenă și sală, puntea asta emoțională pe care ideile pot circula. Trecând prin atâtea secole, teatrul și-a dovedit necesitatea și dreptul lui de exista în cetate. El va exista sub diverse forme. Există astăzi și această tendință a reîntoarcerii strict către mesajul lui social, renunțarea aproape completă la latura estetică. Teatrul postdramatic poate va avea virtuțile lui în viitor, dar sigur că lumea totuși, e dovedit, se întoarce la poveste, toate spectacolele care spun ceva și știu să povestească au audiență. Nu am plecat niciodată îmbrăcat cu hainele personajului. E greu să te dezbraci odată cu costumul și de personaj, dar cred că face parte din programul de sănătate al actorului să poată renunța destul de repede la personaj, să poată reveni la el, la viața lui, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt, să mai intre în pielea altuia”, mărturisește Paul Chiribuță.

„N-am visat, ca mulți alții, să mă fac actor. Mă pasionau istoria, arheologia, literatura. Scriam. Îi ajutam însă pe toți cei care se pregăteau pentru tot felul de concursuri de recitări interșcolare, județene. Toată lumea venea la mine și-mi cerea un sfat. Pentru mine era ceva ușor, dar nu m-am gândit niciodată că s-ar putea să urmez această profesie. Până într-o zi… Am fost ultima promoție cu 11 clase. Mă duceam spre școală și pot să vă spun că am avut o revelație, adică deodată am avut senzația că s-a făcut lumină și că toate lucrurile s-au așezat cum ar fi trebuit să se așeze. Am zis da. Eu mă fac actor. Mi s-a întâmplat brusc, pe stradă, mergând într-o dimineață. De atunci n-am mai avut niciun dubiu. N-am intrat din prima la institut. Nu pentru că a fost greu, ci pentru că m-am trezit la ultima probă, care era monologul, și nu am știut de ea. N-am știut că am nevoie de un monolog. Am spus repede Rică Venturiano, al doilea monolog, atunci când am fost întrebat. Apoi, am fugit repede unde stăteam în București, la o rudă, am învățat monologul. L-am spus cu mari emoții, pentru că m-am speriat, mi-am dat seama că pot să ratez. Mi-a părut rău că n-am intrat atunci, aș fi fost coleg cu Florin Zamfirescu, cu Mircea Diaconu, Gelu Colceag. Am fost primul sub linie. Deasupra mea era Mircea Diaconu. Erau puține locuri la vremea respectivă”, spune Paul Chiribuță.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: