S-a stins romancierul și dramaturgul Virgil Tănase

S-a stins, la Paris, Virgil Tănase, după o lungă bătălie cu o boală incurabilă. Ar fi împlinit, la 16 iulie, 80 de ani. A fost un scriitor deloc facil și un intelectual critic inaderent sub toate regimurile – comunist și postcomunist deopotrivă. La mijlocul anilor ’60 a fost exmatriculat de la Facultatea de Litere a Universității bucureștene, unde fusese admis în 1963 (din 1970 s-a înscris la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, secția „regie”) pentru discuții „neprincipiale” despre Cioran și trimis să lucreze ca betonist în Galațiul natal; recrutat, prin șantaj, de poliția politică pentru a-l supraveghea pe Marcel Petrișor „defectează” rapid, iar tentativa de a publica în Franța, clandestin, un roman („Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin”, 1976) îl transformă în „vecin” cu Paul Goma pe radarele represiunii. Onirist târziu din grupul lui D. Țepeneag, a fost implicat la începutul anilor ’80 într-o operațiune rocambolescă, care a implicat un joc periculos (asumat) cu Securitatea și cu serviciile secrete franceze, încheiat cu expatrierea sa și cu anularea vizitei în România a președintelui Mitterand (episodul a fost relatat de VT cu mai multe ocazii – v. și vol. „Leapșa pe murite”).

Debutul său editorial a fost, în 1969, o… traducere din franceză: „Despre Racine” de Roland Barthes – cu „ultimul” Barthes își va da, în 1979, doctoratul în semiologia și sociologia artei. Din 1999 a lucrat ca profesor la Internațional de Imagine și Sunet de la Paris. După exilare, a desfășurat – în limba franceză – o activitate prodigioasă de prozator experimental (artist versatil și inovativ, a publicat aproape zece romane), dramaturg, regizor, jurnalist, traducător – și autotraducător, de studiat ca atare. În interiorul exilului și după, a fost o personalitate în răspăr cu maniheismele Războiului Rece, ceea ce nu l-a avantajat. După 2010 s-a ilustrat, la Gallimard, ca autor de (excelente) biografii romanțate, modele ale genului, despre mari scriitori (Dostoievski, Cehov, Camus, St. Exupery) și Sf. Francisc din Assisi. Multe din volumele sale au fost rescrise chiar de el în română (oarecum ca în cazul lui Panait Istrati, dar cu alte instrumente, mai sofisticate); „L’amour, l’amour” a fost tradus de Virgil Tănase ca „Evenția Mihăescu: Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunții sale dintr-un secol revolut”; amplul roman „Zoia” și „Apocalipsa unui adolescent de familie” sunt, deja, scrieri-fanion. Acum zece ani am avut ocazia să prezint, la București, traducerea românească a altor două romane post-onirice, autotraduse și ele: „Au înflorit iar vişinii şi merii” şi „Balul de pe goeleta piratului orb”. Piesele de teatru (parțial editate într-un volum din 1997) au fost jucate, în ultimele patru decenii, pe scene din Franța și România. Iar volumul-credo „România mea” (altă traducere, făcută însă nu de el, ci de Irina Petraș), ar merita reeditată.

După 1990 a ocupat, o vreme, funcții de reprezentare externă în cadrul Fundației Culturale Române – volumul-dialog de acum câțiva ani cu Simona Modreanu recuperează într-un autoportret pasionant și incomod („Așa a fost să fie…”, 2019). În ultima vreme lucra la un roman scris direct în română: „Mersul trenurilor.” În ciuda bolii, era mereu activ, scria, venea mereu în țară pentru lansări, colocviile „Penser l’Europe” dezbateri la MNLR, ne întâlneam (cândva) des, era un conviv atașant – un om cald și generos, curajos și modest, cu entuziasme și indignări spontane, străin într-o cultură de oportuniști vanitoși. Un scriitor inovativ, superrafinat, de reintegrat la vârf, și o personalitate dublu identitară față de care literatura noastră are, încă, restanțe. Ne va lipsi.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe, familiei!

Text de Paul Cernat