4 septembrie 2017 — Centenarul Marii Uniri | 1918-2018

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

foto: Generalul Zadic în Piața Unirii din Cernăuți

 

SCURT ISTORIC.

Printr-un târg ruşinos, Bucovina este cedată de către turci, în 1775, Imperiului Habsburgic, care a nesocotit sistematic drepturile populaţiei româneşti majoritare, interzicându-i limba, cultura, tradiţiile.  Abia în 1861 Bucovina îşi alege Dietă (organul legislativ) şi are reprezentanţii săi în Parlamentul de la Viena. Politica de deznaţionalizare austriacă s-a lovit mereu de opoziţia fruntaşilor bucovineni (episcopii Dosoftei Herescu şi Isaia Baloşescu, fraţii Hurmuzachi, mitropolitul Silvestru, dr. Gh. Popovici, Iancu Flondor etc), organizaţi în mai multe asociaţii politice.  Odată cu declanşarea Primului Război mondial în 1914, Bucovina devine teatrul de operaţiuni.

27 Octombrie 1918  –  sub preşedenţia lui Dionisie Bejan, la Cernăuti se reuneşte  Adunarea Constituantă, care hotărăşte “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent”. Este ales Consiliul Naţional, compus din 50 de membri, care constituie noul guvern, în frunte cu Iancu Flondor.

11 Noiembrie 1918  – trupele române, conduse de generalul I.Zadic au fost primite cu mare entuziasm la Cernăuţi, după ce cu câteva zile înainte acestea au intrat pe teritoriul Bucovinei.

28 Noiembrie 1918 – are loc Congresul General al Bucovinei pentru “stabilirea raportului politic al Bucovinei faţă de Regatul Român”. În sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Şeful guvernului, Iancu Flondor,  adat citire Declaraţiei de Unire, în care preciza că “hotărâm unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

 

 

Declarația de unire.

Congresul general al Bucovinei, la care au luat parte, pe baze democratice, 74 de delegaţi ai Consiliului Naţional Român, 13 ai comunităţilor ucrainene, 7 ai Consiliului Naţional German, 6 ai Consiliului Naţional Polonez a votat, în unanimitate, pe 28 noiembrie 1918 „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei în vechile hotare, până la Ceremuş, Colaciu şi Nistru, cu Regatul României”.

 

DECLARAŢIA DE UNIRE

 citită de Iancu Flondor, șeful guvernului:

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat;

că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;

că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;

că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;

că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;

că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică;

că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire;

dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

47 vizualizări