Vasile Demetrius 139

Puțini își mai amintesc de Vasile Demetrius (n. 1 octombrie 1878, Brașov – m. 15 martie 1942, București) și încă mai puțini l-au citit, oricât de parțial. În măsura în care numele lui mai spune, ceva azi, e prin asociere cu prietenii săi de cursă lungă, Tudor Arghezi, Gala Galaction și N. D. Cocea, împreună cu care a înființat în 1904 efemera revistă simbolistă Linia dreaptă. Sau prin asociere cu mult mai cunoscuta sa fiică-scriitoare, Lucia Demetrius. Pe numele adevărat Ogea, schimbat ulterior în Dumitrescu, apoi în Demetrius, s-a născut în Șcheii Brașovului (vechiul cartier românesc al Kronstadt-ului) a fost un copil sărac și autodidact, devenit ulterior mic proletar intelectual.  Intră natural în mișcarea socialistă, se căsătorește, rebel, cu o evreică botezată (cu care o va avea pe Lucia). Stabilizat profesional ca devenit funcționar cultural, cultivă prietenii literare în cercuri diferite ideologic, colaborând la reviste de orientări adesea opuse (de la Semănătorul la Sburătorul). A rămas în memoria celor care l-au cunoscut ca un om de stânga modest, generos și integru, bucurându-se de respectul tuturor. Din 1923 a condus colecția „Biblioteca pentru toți” inițiată la începutul secolului de Carol Muller. Traducător harnic și prob din literatura universală (engleză, franceză, spaniolă sau rusă). A fost un bun sonetist (comparat adesea cu Mihai Codreanu, primul maestru autohton al genului) și un onorabil poet de atelier, în notă simbolistă sau social-umanitaristă (volumele Trepte rupte, Sonete, Canarul mizantropului, Fecioarele, Cocorii). Rămâne însă citabil mai ales ca prozator post-naturalist – destul de prolific – al mediilor periferice urbane, populate de marginali, defavorizați și învinși.  Nuvelistul din Puterea farmecelor și alte nuvele (1913), Școala profesională ”Arhiereul Gherasim” (1916), Dragoste neîmpărtășită (1919), Strigoiul (1920), Pentru părerea lumii (1921), Vagabondul (1922), Pentru părerea coucoanei Frosa (1922) este de un bun nivel mediu, vădind talent al observației socio-morale, talent narativ și acuratețe compozițională.  Mai original, în pofida accentelor teziste, cu o paletă sociologică destul de bogată și diversă, e romancierul realist din Tinerețea Casandrei (1913, unul dintre primele noastre romane ale „mahalalei”), Păcatul rabinului, Orașul bucuriei (ambele din 1920), Vieți zdrobite (1926), Monahul Damian (1920), mai puțin cel din Domnul deputat (1921). La un nivel (uneori) comparabil cu cel al primului Sadoveanu, Demetrius face onorabil „tranziția” de la proza minoră a începutului de secol XX la maturizarea prozei interbelice. E poate cazul să fie (re)descoperit și citit cu adevărat.

Text de Paul Cernat

Foto: Arhiva MNLR