Alexandru Rosetti 122

Pe 20 octombrie 1895 se năștea la București Alexandru Rosetti. Provenea din vastul și rămurosul arbor genealogic al Rosetteștilor, iar pe linie maternă era nepotul celei căreia Heliade Rădulescu i-a dedicat Zburătorul (Elena Cornescu). Elev al lui Candrea și Densusianu la Filologia bucureșteană, luptător pe front în Primul Război Mondial, are o traiectorie universitară ascendentă, care îl duce nu numai până la nivelul de rector și academician, ci și de membru corespondent al mai multor academii europene, laureat al premiului Herder și unul dintre profesorii legendari ai Facultății de Litere din București (în prezent, Institutul de Lingvistică din Capitală îi poartă numele, alături de cel al lui Iorgu Iordan). Greu rezumabilă, opera sa lingvistică impunătoare și multilaterală (fonetică, fonologie, dialectologie, lingvistică generală, istoria limbii, folcloristică, lingvistică comparată, slavistică, editologie ș.a.m.d.) are în prim-plan monumentala Istorie în șase volume a limbii române (938-1966), Filosofia cuvântului (1946), o istorie a limbii române literare în colaborare cu Boris Cazacu și Liviu Onu, un studiu despre limba poeziilor lui Eminescu și mai multe cercetări de lingvistică aplicată folclorului autohton (despre colindele religioase ș.a.). O figură de prim-plan a epocii interbelice a fost editorul, director al Editurii Cultura Națională (1930-1935) și, mai ales, datorită prieteniei cu Carol II, al Editurii Fundațiilor Regale (1934-1940, 1944-1947, cu o pauză în perioada guvernărilor legionară și antonesciană, când a fost înlocuit cu D. Caracostea). I se datorează, între multe altele, editarea in extremis a Istoriei... lui G. Călinescu, într-o perioadă extrem de dificilă politic și plasarea lui Mircea Eliade în diplomație (la Londra, după eliberarea din lagărul de la Miercurea Ciuc). I-a publicat pe majoritatea marilor scriitori interbelici, a inițiat serii editoriale de referință, a editat expert texte vechi, între care operele cronicarilor români, și i-a editat critic (în colaborare) pe I.L. Caragiale, Ion Barbu și Camil Petrescu (cel din urmă i-a fost coleg nu numai la conducerea Fundațiilor, ci și în loja masonică Meșterul Manole). Figura i-a fost „imortalizată” ficțional de G. Călinescu în versatilul Gaitanny din Bietul Ioanide și Scrinul negru. A fost multă vreme cel mai bun prieten al mizantropului critic (care vedea în el un „om rar”), corespondența cu el, ca și cea cu Ion Barbu, apărută postum, fiind un adevărat spectacol. Diplomat înăscut, expert în combinații de culise și cu știința relațiilor interumane, a știut să cadă în picioare; după 1945, a devenit oficial (un „boier comunist”) fără a pierde considerația breslei intelectuale (dimpotrivă). Cititor rafinat și om de gust, filtru al elitei intelectuale interbelice, s-a ilustrat, în lunga viață, ca autor de memoriale de călătorie (extinse de la Notele din Grecia la note din India, Israel, SUA, Albania, Africa, Brazilia ș.a.) și ca bun potretist și eseist (în Cartea albă și seria de Diverse). A lăsat mărturii prețioase despre scriitorii și savanții pe care i-a cunoscut (unele – senzaționale). A scris și eseuri subtile despre literatura franceză. Moare nonagenar, pe 27 februarie 1990, în condiții atroce: un accident cerebral l-a făcut să cadă pe cuptorul încins, fiind găsit cu capul pe jumătate carbonizat. Acum câțiva ani, locuința sa din strada Dionisie Lupu a fost demolată, în urma unui scandal imobiliar.

Text de Paul Cernat

Foto: Arhiva MNLR