Eugen Simion | Criticul-fanion al „generației ’60”

La 18 octombrie 2022 s-a stins, la o vârstă a patriarhilor (se născuse pe 23 mai 1933 la Chiojdeanca, jud. Prahova), profesorul și academicianul Eugen Simion, unul dintre cei mai importanți critici literari români dintotdeauna. În ultimele trei decenii, a devenit mai mult decât un critic-reper al literaturii române postbelice: a devenit un critic-instituție națională. Ca vicepreședinte, apoi – în două mandate succesive – ca președinte al Academiei Române, co-președinte al Fundației Naționale pentru Știință și Artă, iar în ultimele două decenii – director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București (fără a mai vorbi de academiile străine în care a fost membru onorific) a desfășurat o activitate constructivă căruia îi găsim cu greu precedentul, inițiind și coordonând cea mai impunătoare colecție autohtonă de ediții critice („Opere fundamentale”, pe formatul francez al Pleiadelor, cu circa 250 de titluri), cele două ediții – în șapte, respectiv opt volume – din Dicționarul General al Literaturii Române, zecile de volume-document din Cronologia vieții literare românești, Enciclopedia literaturii române vechi ș.a., fără a mai vorbi de facsimilarea integrală a Caietelor eminesciene, la care visase Constantin Noica.

A fost unul dintre cei mai respectați profesori ai Literelor bucureștene, coordonator, în anii ’80, al influentului Cerc de critică și director – încă din acei ani – al revistei Caiete critice, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. A fost criticul-fanion al „generației ’60”, filtrând, vreme de câteva decenii, valorile literaturii române contemporane; cele patru volume masive ale seriei Scriitorilor români de azi reunesc doar o parte a prodigioasei sale activități foiletonistice, redimensionate eseistic, după 1990, în seria Fragmentelor critice (totalitatea operei publicistice însumează mai multe mii de texte). Formația sa franceză de la începutul anilor ’70, sub semnul criticii tematiste a lui Jean-Pierre Richard (unul dintre maeștrii săi, alături de interbelicii români Perpessicius, E. Lovinescu, G. Călinescu, T. Vianu și Șerban Cioculescu – coordonatorul tezei sale de doctorat despre Lovinescu, inconturnabilă și azi) s-a tradus printr-o deschidere teoretică deosebit de productivă și printr-un volum-jurnal (Timpul trăirii, timpul mărturisirii) citit cu pasiune de câteva generații. Cele mai solide contribuții critico-teoretice se situează sub semnul acestei influențe: de la superba Dimineață a poeților, trecând prin „nava amiral” a Întoarcerii autorului până la trilogia(cea mai importantă referință românească în domeniu), la extensia tipologică din Genurile biograficului și la recent-apăruta, testamentara Recurs la natură, unde natura scriitorilor români „peisagiști” din secolele al XIX-lea și al XX-lea e citită în cheia geocriticii contemporane.

Iubitor de sinteze majore, profesorul Simion a scris monografii critice de prim ordin despre Mircea Eliade (căruia i-a editat, cel dintâi, integrala prozei fantastice), despre „tânărul” Eugen Ionescu și Emil Cioran, dar și despre autori ai „secolului romantic” – o pasiune târzie – precum Alexandru Odobescu, poeții pre-eminescieni sau „mesianicii” întemeietori Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu și N. Bălcescu, examinați prioritar din unghiul literaturii lor subiective. A avut, ca și ei, vocația întemeierii – și a construcției „durabile și esențiale”, în care G. Călinescu a văzut, cândva, „sensul clasicismului.” Alte demersuri de anvergură au rămas în șantier. Eleganța stilistică a discursului său, de o limpezime substanțială, edificatoare, a fost mereu dublată de reflecția subtilă a unui moralist aflat, după vorba – dragă lui – a lui Roland Barthes, „în ariergarda avangardei.”

Lovinescian în tinerețe, s-a îndreptat, în ultimele decenii, mai mult către dimensiunea națională a literaturii române, către Călinescu și chiar Nicolae Iorga, prin filtrul „modernismului antimodern” brevetat de francezul Antoine Compagnon, cu care a fost prieten. A patronat mult timp, alături de Thierry de Montbrial, lucrările grupului internațional de reflecție „Penser l’Europe”, ale cărui reuniuni anuale (comparabile cu cele interbelice de la Fontenay-aux-Roses sau Cerissy-la-Salle) dezbăteau, de fiecare dată, teme majore ale culturii și identității europene de azi. Proiectul său identitar major avea și o dimensiune (geo)politică discretă, în cadrul căruia deschiderea ecumenică și spiritul național coexistau. A țesut relații instituționale la nivel academic și interacademic, inclusiv cu românii din afara granițelor României, care-l prețuiau enorm, ca pe un adevărat lider spiritual. Nu se va putea vorbi niciodată destul despre sprijinul instituțional acordat Academiei Române și institutelor pendinte de cercetare din țară. Vârsta înaintată nu l-a împiedicat să lucreze, cu o putere de muncă impresionantă, la mai multe (mega)proiecte simultan, să scrie volume de o prospețime și soliditate invidiabile, să impulsioneze neobosit Institutul și Fundația pe care le conducea, să patroneze manifestări culturale de rezonanță în țară și în străinătate – și câte și mai câte. Prin totalitatea activității sale culturale, a fost – alături de G. Călinescu – cel mai prodigios constructor al literaturii naționale din ultimul secol.

A inițiat Ziua Culturii Naționale, celebrată de ziua nașterii lui Eminescu. A format generații întregi de studenți și cercetători, înconjurându-se, de fiecare dată, de tineri discipoli – unii fideli, alții infideli, dar care-i datorează, cu toții, enorm. A avut (cum se întâmplă adesea) și numeroși adversari ideologici, atrași, în ultimele decenii, de alte „azimuturi” intelectual-politice – dar și aceștia au fost nevoiți să-i recunoască, în felul lor, anvergura. Angajamentul său profund în susținerea identității naționale nu a fost privit mereu cu ochi buni; va veni însă vremea când vom realiza, cei mai mulți dintre noi, câtă nevoie vitală avem de el. Dispariția sa reprezintă o pierdere ireparabilă pentru instituția literaturii române, rămasă acum fără centru de greutate și mult mai vulnerabilă pe centrifuga globalizării.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Condoleanțe familiei îndoliate și tuturor celor care l-au cunoscut și iubit!

Paul Cernat, profesor, publicist, critic literar și eseist

Credit foto: Dan Vatamaniuc, MNLR