Ștefan Octavian Iosif

Opera lui poetică ilustrează, dincolo de implicarea personală care (după cum ne arată, printre altele, corespondența) a fost totală și perfect sinceră, destinul caracteristic al unui scriitor minor. Înțelegem acest adjectiv nu în primul rând ca expresie a unei situări valorice (deși o cuprinde și pe aceasta), ci mai ales ca definiție a unei funcții in viața literară.

Scriitorii minori sunt cei care fac accesibile și răspândesc în publicul larg achizițiile artistice ale geniilor (sau numai ale marilor talente) și tot ei sunt cei care presimt, înainte ca acestea să devină „revoluționare” și deci să vorbească doar sensibilităților de excepție – inovațiile ce vor determina intrarea într-o noua etapa literară.

În cazul de față poate fi considerat drept verigă de legatură între eminescianism și simbolism și, ca atare, s-a bucurat mult timp de favoarea cititorului mediu, căruia îi punea la îndemană, printr-o expresie îngrijită și variată, dar fără dificultatea provocată de opacitatea inițială a marii creații, idei, sentimente și experiențe artistice capabile să-l satisfacă fără a-l deruta și să-i dea impresia participării la ritualul poeziei, fără a-i cere un efort prea mare de adecvare și de comprehensiune. E un rol deloc eroic, dar absolut necesar în orice literatură, asigurând continuitatea vieții literare și întreținerea unui public de fundal, din rândul căruia se vor desprinde sensibilități capabile să recunoască și să prețuiască adevaratele capodopere.