„Poezie și creație” #126 | Enikö Szilagyi și Loreta Popa

Invitată la „Poezie și creație” pentru a doua oară, de data aceasta față în față și nu prin zoom, este actrița de teatru și film Enikö Szilagyi. A fost invitată la finalul lunii ianuarie la București de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înființare, iar la Gala desfășurată la Marshal Garden actrița a primit o diplomă de excelență. Prezența la București a actriței ne-a dat șansa unui al doilea interviu.

Enikö Szilagyi s-a născut în Cluj și a jucat pe scena teatrelor din Târgu Mureș și Cluj-Napoca în peste șaizeci de roluri. Încă din primii ani de studiu, Enikö Szilagyi a fost remarcată de regizori importanți, debutând în film la numai 18 ani și interpretând peste 20 de roluri în „Secretul lui Bachus”, „Ultima noapte de dragoste”, „Capcana mercenarilor”, „Horea”, „Bietul Ioanide” sau „Misterele Bucureştilor”. A părăsit România cu șase luni înaintea Revoluției din 1989, stabilindu-se la început în Olanda. A făcut în continuare teatru în Ungaria şi apoi, având o voce interesantă de mezzo-soprană, s-a afirmat pe scenele muzicale din Franța și Belgia, abordând piese din repertoriul unor mari cântăreți precum Barbara, Edith Piaf, Jacques Brel, Maria Tănase sau din creația compozitorilor Jean Musy sau Kurt Weill. În septembrie 2018, la invitația Muzeului Național al Literaturii Române, a fost prezentă la proiecția filmului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, alături de George Mihăiță și Vladimir Găitan. Acesta din urmă avea să dispară dintre noi în 2020.

„Teatrul mi-a oferit roluri, întâlniri cu regizorii, deci mult mai mult din punct de vedere profesional decât filmul. Era mult mai important doar cum arăt, din cauza asta am nimerit niște roluri care niciodată nu m-au satisfăcut profesional. Acesta este adevărul. Singurul rol aproape de sufletul meu este cel din spectacolul «Steaua fără nume», de Mihail Sebastian, de la Televiziunea Română, alături de Florin Zamfirescu. Radu Beligan mi-a oferit posibilitatea de a exersa meseria la Teatrul Național imediat după ce am încheiat filmările la televiziune. Singurul meu regret este că nu am acceptat. Că nu am încercat măcar câțiva ani”, mărturisește Enikö Szilagyi.

„Pentru mine, teatrul de televiziune a fost o încercare uriașă. Am terminat institutul de teatru la Târgu Mureș, iar acolo nu am avut secție de artă cinematografică sau televiziune, așa cum există acum. Studenții învață de toate. Noi nu am făcut decât teatru. Am fost un ucenic din toate punctele de vedere când am început aceste filmări la «Steaua fără nume». Nu poți să-ți imaginezi duioșia, răbdarea și dragostea pe care le-a avut față de mine Octavian Cotescu. Cât m-a ajutat. Sau Eugen Todoran, care a fost minunat. Florin Zamfirescu, partenerul meu extraordinar. Toți m-au ajutat pentru că efectiv nu știam unde să mă uit și ce să fac. Mi s-a spus că am fost exact acea Mona care coboară dintr-o altă lume, nu numai din tren, dintr-o altă stea să zicem, dintr-un alt univers. Exact acea nedumerire pe care am avut-o eu din cauza camerelor de filmat a dat senzația de străin. O străină în noapte care nu prea-și găsea locul. Chiar a fost straniu. Am colaborat bine după aceea, dar a rămas această incertitudine în comportament care a dat o notă de straniu personajului. A fost într-adevăr o lipsă de experiență cu camerele de filmare. Nu a fost o creație”, spune Enikö Szilagyi.

Concept video & Multimedia: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: