„Poezie și creație” | Isabela Neamțu și Loreta Popa

Invitată astăzi la „Poezie și creație” este Isabela Neamțu, actriță a Teatrului Nottara. S-a născut într-o familie de creștini ortodocși pentru care tradiția e mai presus de orice. Adolescentă fiind, scria versuri, era o fire romantică. Apoi s-a revoltat, a negat, a avut nevoie să ajungă departe ca să se întoarcă acasă cu adevărat. La 30 de ani avea deja câteva roluri, călătorise mult, cucerise tot ce era de cucerit. A devenit conștientă de responsabilitatea ei ca om pe acest pământ și de responsabilitatea ei ca artist. Crede că „Important e să exiști între oameni, iar existența ta să-i ajute să-nflorească, să se deschidă, să fie mai buni. Prezența ta să inspire la asta…” Absolventă a UNATC – Actorie, 2000, câțiva ani a fost angajată a teatrului din Piatra Neamț, orașul în care s-a și născut, apoi a revenit în București. A jucat în „Yerma”, de Federico García Lorca, Doamna Clara din „Vlaicu Vodă”, Polina Andreevna din „Pescărușul”, Aneta Duduleanu din „Gaițele”, Elmire din „Tartuffe” sau femeia-pilot din „Grounded”. A apărut pe marele ecran în „Pororoca”, regia Constantin Popescu, „Din dragoste cu cele mai bune intenții”, regia Adrian Sitaru, „Francesca”, regia Bobby Păunescu, și, de curând, în „#dogpoopgirl”, regia Andrei Huțuleac.

„Meseria se învaţă la cald, pe scenă, în timp ce o practici, alături de partenerii tăi, oricine ar fi ei. Nu se poate face fără credință. Învățând să cred în acele personaje, în acele situații date, în colegii alături de care lucram, am învățat exercițiul credinței și am descoperit mai apoi stâlpul existenței mele de acum. Și evoluția mea în acest sens continuă. E un efort pe care îl resimt din ce în ce mai tare. E mai ușor atunci când îți place ceea ce faci și slavă, Domnului, mie îmi place. Devine puțin mai greu în contextul în care ceea ce-ți place scârțâie. De fapt, e foarte ușor atunci privești ca pe o încercare fiecare pas al vieții tale. Toate întâmplările au un rost precis. Trebuie să fii liniștit și să înțelegi care este rolul acelei încercări. Scena te încarcă, dar poate și să te consume foarte mult. Cel mai puternic am simțit acest lucru în perioada de care sper că am scăpat, cea cu restricții. A fost foarte greu. În primul rând pentru că spectatorii stăteau distanțați și atunci energia nu mai circula în sală. Stăteau cu mască, poate reacționau, dar nu ajungea la noi, pe scenă, nimic. Totul se disipa… A fost un moment în iulie, imediat după acea perioadă de carantinare, când, pe terasa Teatrului Țăndărică, la Citadela, sub cerul liber, albastru, plin de pescăruși, spectatorii pur și simplu nu se ridicau să plece acasă. Se stinseseră aplauzele și toți rămăseseră pe locurile lor. Am ieșit și le-am zis că «e gata, s-a terminat». Și atunci o voce a răspuns: «E foarte bine aici. Eu aș mai sta». Am râs cu toții și am simțit acel împreună”, spune Isabela Neamțu.

„Poezia, de-a lungul veacurilor, nu numai în epoca recentă, s-a născut din suferință. Poezia se naște dintr-un prea plin al unui sentiment. Se poate naște și dintr-un prea plin al iubirii, al urii, al deznădejdii, al suferinței. Când dă pe dinafară, sufletul se conectează la niște straturi superioare. Nu știu tehnic cum se întâmplă asta. Atunci când biologicul devine neimportant, ceea ce începe să strălucească este duhul, sufletul. Am căutat în DEX inspirație și scria scânteie insuflată de Dumnezeu. Aceasta este rădăcina cuvântului”, mărturisește Isabela Neamțu.

Filmare și montaj: Alex Ursu
Credit foto: Dan Vatamaniuc
Proiect coordonat și realizat de Loreta Popa

Urmăriți „Poezie și creație” aici: