S-a stins profesorul Virgil Nemoianu

S-a stins, la 85 de ani, comparatistul româno-american (de origine bănățeană) Virgil Nemoianu, unul dintre numele universitare de vârf ale umanismului nostru „de export” postdecembrist, format la școala lui Tudor Vianu (alături de Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel), eminent istoric al ideilor. Vestea dispariției sale mă îndurerează – știam, de multă vreme, că e grav bolnav, dar…
Cărțile perioadei sale românești de anglist deschis spre teorie literară sau culturală („Structuralismul”, „Simptome”, „Calmul valorilor”, „Utilul și plăcutul”), comentariile despre Pillat, Goftfried Benn ș.a. conținând pe dedesubt o întreagă filosofie personală, dau doar o idee relativă despre devenirea sa ulterioară, sub semnul „criticii simptomatologice.” Emigrat în Statele Unite, profesorul Nemoianu a intrat în conștiința publică și (după 1990) în bibliografiile noastre obligatorii prin cărți ca „Microarmonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură” (teza de doctorat din California, 1971, cu patru ani înaintea expatrierii), influenta „The Taming of Romaticism” („Îmblânzirea romantismului”) și „The Theory of Secondary. Literature, Progress and reaction” (capodopera lui teoretică, în opinia mea). Cea mai reușită parte din „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu e greu de imaginat fără contribuția lui VN (imposibil de citat la noi imediat înainte de 1989).

Nu pot fi lăsate deoparte convorbirile revelatoare intelectual cu Sorin Antohi sau relația epistolară cu Ion D. Sârbu (N.B., Nemoianu a fost un aderent târziu, dar important, al Cercului Literar de la Sibiu. Monografia „Surâsul abundenței” dedicată prietenului Ștefan Aug. Doinaș o confirmă suplimentar). A lansat, cel dintâi în România, imediat după 1989, conceptul de „bătălie canonică”, familiar lui de mai multă vreme peste Ocean. Teoriile sale despre „canonul ospitalier” sau despre „triumful imperfecțiunii” sunt modele de complexitate tolerantă și exigentă, de care gândirea noastră are azi urgentă nevoie. Articolele și studiile din „România și liberalismele ei – atracții și împotriviri”, „Tradiție și libertate”, „Jocurile divinității – gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu” suunt, deopotrivă, edificatoare și provocatoare; cele mai multe n-au îmbătrânit nici cu un rid. Jurnalele de călătorie și eseurile autobiografice din „Arhipelag interior” merită o discuție separată. N-a fost un intelectual comod; cuvintele sale au cântărit însă, întotdeauna, greu, cu o eficiență pedagogică seducătoare – și convingătoare.

I-am ascultat mereu cu interes conferințele despre modeleul idilic, despre relația dintre universalisme și particularisme etc. ținute în România, la NEC, ALGCR sau Facultatea de Litere: ele vădesc un filosof al culturii în cea mai bună tradiție intelectuală a conservatorismului politic modern. A fost, probabil, (am mai spus-o) cel mai creativ, consistent și iradiant gânditor conservator produs de literatura și cultura română, dar activ dincolo de hotarele ei. Unul dintre oamenii cu care era o plăcere să intri în dialog.

Mă gândesc la personajul „v. înnopteanu” din poemele despre mopete ale amicului M. Ivănescu: el l-a inspirat… Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Text de Paul Cernat