Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu – d. 6 mai 1961, Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român. Personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate. Din amintirile relatate în Hronicul şi cântecul vârstelor ar rezulta că viitorul creator a trecut prin impasul muţeniei până la vârsta de 4 ani. Volumele sale de debut Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu (aforisme), ambele publicate în 1919, au fost distinse cu Premiul Academiei. În 1921, alături de Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu a înfiinţat revista clujeană Gândirea. În 1931 şi-a început, cu Eonul dogmatic, publicarea operei sale de filozofie sistemică (Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor). Între 1938 şi 1939 a funcţionat ca ministru plenipotenţiar al României în Portugalia, fiind numit de Guvernul A.C. Cuza – Octavian Goga. Pentru această misiune diplomatică a fost acuzat, după 23 August 1944, de pactizare cu forţele fasciste din România, deoarece A.C. Cuza şi Octavian Goga au emis, în 1938, primele decrete discriminatorii la adresa evreilor. Comuniştii, tot mai puternici în ţară după instalarea Cabinetului condus de Petru Groza (6 martie 1945), l-au dorit în fruntea unei formaţiuni-satelit, o aşa-zisă enclavă a intelectualilor, denumită Partidul Naţional Popular, înfiinţat în ianuarie 1946. Deşi, formal, şi-a dat adeziunea şi a fost ales în Comitetul Central, Blaga nu a făcut parte din respectivul partid. Refuzând colaborarea cu regimul comunist, după abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947), scriitorul a fost marginalizat, nepermiţându-i-se să publice nicio creaţie originală până în 1961, anul morţii.