Octavian Goga

Pe 20 martie 1881 se năștea la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne și a unei mame cu înclinații poetice, Octavian Goga, cel mai important poet mesianic român al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai nefaști oameni politici din România anilor 30. Fratele său Eugen (1888-1935) a fost un prozator onorabil în romanele Două Siberii și Cartea Facerii, iar soția sa, Elisabeta, nepoată a lui Alexandru Odobescu, a murit aproape centenară, în 1990 (o lungă, savuroasă convorbire cu sociologul Zoltan Rostas i-a apărut în volum acum zece ani). Student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, membru influent al Partidului Național Român, va fi arestat în două rânduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la Szeged va fi vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia); în contrapartidă, e susținut din România, fiind ales membru al Academiei în 1914. Perioada 1900-1910 marchează și vârful activității sale poetice. Debutul editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează prin el ideile despre poezia patriotică) și de tânărul Lovinescu, îl plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană. Ecourile eminesciene – colorate de melodicitatea gravă a poeziei romantice maghiare, din care a și tradus – imprimă o notă elegiacă de bună calitate acestei monografii lirice deloc idilice, deloc coșbuciene a colectivității românești rurale „fără țară”, populate cu „icoanele” unor personaje suferinde, martirizate (lăutarul țigan Lae Chioru, dăscălița, dascălul, clăcașii etc.). Categoriile negativității moderne: golul, absența, suferința, jalea ș.cl., manifeste în emblematicul Noi, îi vor face pe unii critici, în frunte cu G. Călinescu, să falseze considerându-i poezia drept „pură”. Ele se regăsesc, la un nivel mai jos, și în al doilea volum (Ne cheamă pământul, 1909). Involuția poetică va continua în Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară (1916) ș.a., unde ecourile simboliste și elementele de sentimentalism heinean apropie poezia lui Goga de cea a searbădului Panait Cerna. În Primul Război Mondial se înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor pro-Antanta, susținut de Nicolae Iorga, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantist-unioniste. După încheierea Păcii de la Buftea va juca un rol diplomatic important în Consiliul Național Român în favoarea unirii Transilvaniei cu România. Paralel, se ilustrează ca publicist ardent la gazetele naționaliste Țara noastră și Tribuna, adunându-și articolele pasionate și în volume: O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915). Aureolat de această luptă, profetul liric și politicianul naționalist se degradează treptat în contact cu noile realități; devine ministru de Interne în cabinetul Averescu, fondator, apoi, al Partidului Național Agrar, vicepreședinte al Academiei (cu implicare moderată în campaniile contra pornografiei). Filonul poetic se stinge, iar încercările dramatice (Meșterul Manole, 1928, recidivă târzie după satira antebelică Domnul notar, 1914) nu conving. În anii 20, publicistul își adună din nou articolele în volume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori (1930). Tradusă publicistic prin apologii legionare vehemente, eșuarea la cea mai extremă dreaptă (un „naționalism integral” violent antidemocrat și xenofob) se agravează prin fuziunea noului său partid cu cel al liderului antisemit „tradițional” A.C. Cuza (formând Partidul Național Creștin) și atinge paroxismul când, după alegerile din 1937, liberalii ratează pragul primei electorale, legionarii câștigă 15%, iar gogo-cuziștii – 9,5%, Carol II  însărcinându-l pe Goga, spre oroarea cancelariilor occidentale, să formeze noul cabinet. Incapabil de guvernare, demisionează după o lună lăsând cale liberă dictaturii regale și primului partid unic din istoria României, Frontul Renașterii Naționale. E notorie și înțelegerea sa cu Hitler „împotriva bolșevismului”. Căsătoria din 1921 cu renumita soprană Veturia Triteanu, ex-Mureșan e făcută responsabilă, în investigațiile nepotului Mircea Goga, profesor la Sorbona, de influențarea politică a lui Octavian (fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și fiul lui Wagner, Veturia a devenit „privighetoarea” și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu; era, în plus, agent secret bănuit de afilieri multiple). Poetul moare pe 7 mai 1938 (congestie cerebrală) la castelul personal de la Ciucea. Carol II i-a organizat funeralii naționale imediat după 10 mai, sicriul fiind acoperit cu steagul nazist. Jucând dublu în timpul războiului, când a sprijinit și populația evreiască, Veturia se va descurca sub stalinism, murind în 1979. Tonul recuperării poetului în timpul regimului comunist naționalizat va fi dat de continuatorul său liric Mihai Beniuc. Statutul său e azi problematic, dincolo de puternica poezie de început și de militantismul pro-unionist. Venit după epuizarea poetului, dezastrul politicianului coincide cu sistemul politic democratic al României Mari. O mică revelație a constituit-o descoperirea unui scurt Jurnal politic din primăvara lui 1931, scris cu nerv de portretist.

Text de Paul Cernat.

Foto : https://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Goga#/media/File:Octavian_Goga.jpg