Max Blecher, un alchimist al durerii

În 31 mai 1938, la doar 29 de ani, se stingea Max Blecher, un „personaj” cu un destin marcat de suferință.

Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă și porțelanuri, își va trimite fiul la Paris, pentru a studia medicina. Din păcate, este nevoit să-și abandoneze studiile, din pricina unei boli cumplite, tuberculoză osoasă, localizată la coloană. Va fi internat în mai multe sanatorii din Franța și Elveția, experiență care devine subiect central în prozele sale. Durerile atroce îi vor încovoia trupul, dar spiritul va rămâne viu și curajos. Prietenul său, Sașa Pană, nota, în 1947, amintindu-și de suferințele acestuia: „În casa aceea, îmbrățișată de viață vegetală, l-am cunoscut pe Max Blecher. Lângă patul încălțat cu rotițe am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare săptămână din acel sfârșit de primăvară 1936. (…) Proptea peste genunchi o scândură cu picioarele tăiate pieziș și – în aceeași poziție în care dormea, în care mânca – Blecher sprijinea cartea sau caietul. Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvinte se înlănțuiau legate parcă de un fluid materializat.”

A debutat cu versuri suprarealiste, placheta „Corp transparent” apărând în 1934, cu ajutorului lui Geo Bogza, devotat prieten care va contribui și la tipărirea celor trei romane – „Întâmplări din irealitatea imediată”, „Inimi cicatrizate” și „Vizuina luminată”, dintre care ultimul a apărut postum. Deși a scris atât de puțin, Blecher a avut parte de o receptare foarte bună din partea criticii, fiind comparat de Eugen Ionescu chiar cu Franz Kafka.

Romanele sale au fost traduse în mai multe limbi, dar adevărata notorietate a lui Blecher va începe după 1990, când este redescoperit de scriitorii optzeciști. Cel mai important roman al său este „Inimi cicatrizate”, al cărui manuscris se află în arhiva MNLR, roman care a devenit și subiectul unui film multi-premiat, cu același nume, realizat în 2016 de regizorul Radu Jude.

Din cauza bolii, care îl imobilizează la pat încă de la vârsta de 19 ani, scrisul său se concentrează asupra propriilor trăiri, a universului interior, pe care-l explorează prin viziuni, senzații, vise, halucinații, dezvăluindu-l într-o nemaipomenită complexitate. Blecher este un caz unic în literatura noastră, un scriitor care a transformat suferința cumplită în superbă literatură. Conform lui Sașa Pană, înainte de a muri, în casa sa din orașul Roman, și-a chemat mama și i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alții în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască, fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind.”

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

Foto: arhiva MNLR